De ce nu putem compara orice şi oricum.

Este un domn (dacoman ponderat) care mă admonestează, pe bloguri şi pe forumuri, cu aer de specialist, ca nu am vazut legatura (săritoare în ochi, după părerea d-sale) între dacicul kaga şi sumerianul kug. Alţii mă trag de urechi că nu am "vazut" nici legăturile cu omofonul japonez kaga, cu avarul kagan si cu mai multe alte cuvinte din alte limbi. Şi nu le-am văzut, pentru simplul fapt că nu există asemenea legături. Atunci când facem etimologia unui cuvânt, compararea cu cuvinte din alte limbi trebuie să aibă o noimă şi să probeze sau să ilustreze etimologia propusă. Îngrămădirea fără nici o logică de "cuvinte în limbi", luate de-a valma din dicţionarele unor limbi oarecare pe simplul criteriu că "seamănă" (uneori destul de vag), este complet inutilă. Iar această modă dacomană de a înşirui cuvinte asemănătoare cu cele "geto-româneşti" vine din înţelegerea greşită a unei practici lingvistice, folosită mai ales în cazul etimologiilor indo-europene.

Atunci când un lingvist dă o listă de cuvinte în sprijinul unei etimologii, el nu citează ca argument cuvinte asemănătoare, pe care să le fi căutat în toate limbile pământului, pentru că asta nu ar folosi la nimic. El citează doar forme din grupuri şi ramuri IEne, forme pe care lucrările de indo-europenistică (şi în special dicţionarul de rădăcini IEne al lui Pokorny) le-au explicat ca provenind dintr-o aceeaşi rădăcină IE. O formulare ca:

•tr. zenis 'născut (din), băiat' din IE *g'enos - *genes, (cf. gr. genos [γένος] şi -genēs [-γενης], venet. –χenei, lat. genus, sanscr. jánah, lit. zens 'băiat' etc.)

este menită să arate care poate fi familia IEană a lui zenis:

- rădăcina IE de la care autorul consideră că provine acest cuvânt trac: adică IE *g'enos 'neam, naştere etc.', rădăcină ce figurează în dicţionarul lui Pokorny.

- cu titlu ilustrativ, câteva din realizările lui *g'enos în alte limbi indo-europene. De obicei sunt citate mai ales formele din limbile cele mai apropiate genetic: din acelaşi grup IE (de pildă centum sau satәm, din aceeaşi ramură ori din regiuni învecinate), ori care prezintă particularităţi comune, pentru ca cititorul (avizat, neapărat) să-şi facă o idee despre răspândirea acelui radical în limbile IEne. Am atras atenţia asupra lui "avizat", pentru că se presupune că cel ce citeşte o astfel de etimologie ştie că limbile IEne provin dintr-un trunchi comun şi cunoaşte ramurile şi subramurile acestui arbore. El ar putea astfel judeca dacă termenul este moştenit dintr-o fază mai veche ori este, poate, împrumutat de la una din limbile vecine.

În cazul unei etimologii dace, aducerea în discuţie a unor cuvinte sumeriene, basce, japoneze sau ştiu eu de unde altundeva nu explică şi nu ilustrează nimic pentru că nu a existat nici o relaţie istorică cunoscută, probabilă ori posibilă între aceste limbi şi cea a dacilor (decât dacă ai convingerea ridicolă că dacii au existat dintotdeauna peste tot). Sumeriana nu are origine comună cu daca (nu este limbă IEnă), iar sumerienii nu au fost niciodată vecini şi n-au avut contact lingvistic cu dacii. Nici dacii nu se trag din sumerieni şi n-au locuit în Sumer, nici invers. Orice asemănare de cuvinteeste o asemănare întâmplătoare.

 

 

Cum ajung cuvinte dintr-o limbă în alta? Există doar două căi prin care un cuvânt dintr-o limbă poate proveni dintr-un cuvânt al altei limbi:

1. prin rudenie: fie de una din limbi (limbă fiică) din cealaltă (limbă mamă), fie de amândouă ("surori" de pildă, ori "verişoare") dintr-o altă limbă mai veche, strămoş comun (cu genealogia clar stabilită, bineînţeles).

2. prin împrumut: Majoritatea covârşitoare a acestor împrumuturi se fac atunci când cele două limbi se află în contact. Nu în orice fel de contact, ci în raporturi care să permită schimburile culturale, mai ales când vorbitorii sunt (măcar în parte) bilingvi, pentru o perioadă de timp suficientă ca ele să prindă, să nu fie uitate. Nu există (până în epoca modernă, când au apărut tiparul, apoi radioul şi televiziunea) împrumuturi "prin corespondenţă", la distanţă. Nici azi, de pildă, când toată lumea se uită la televizor şi ştie ce înseamnă un "talk-show", termenul nu poate fi considerat românesc. Omul simplu, de la ţară, cel care întotdeauna a dat caracterul limbii române, nu îl foloseşte. Este un termen temporar, care probabil va dispărea odată cu realitatea pe care o denumeşte ori cu moda. Este un cuvânt "peregrin". Am spus că în vechime, pentru producerea unor împrumuturi era necesar ca limbile respective să fi îndeplinit o serie de condiţii, mai ales să se fi aflat într-un contact suficient de îndelungat. Slavii, de pildă, sunt semnalaţi în Balcani încă din sec. V, când făceau incursiuni de jaf. Din sec. VI au început să se aşeze în peninsulă. Cu toate acestea, de împrumuturi slave regulate în limbile balcanice nu se poate vorbi decât din secolele VII-VIII. Afirmaţia aceasta nu este o supoziţie, ci un fapt clar dovedit de sursele istorice şi acceptat de lingvişti şi de istorici [Nota 1]. De ce timp de peste două secole nu s-au produs împrumuturi din slavă în limbile peste care slavii s-au aşezat? Pentru că până atunci relaţiile între populaţia slavă şi cele autohtone nu au fost de natură să permită şi să încurajeze schimburile lingvistice. Au fost relaţii ostile, populaţiile fiind multă vreme separate, fără contacte culturale. Există totuşi şi cuvinte migratoare, care pot fi împrumutate din limbi mai depărtate, cum este de pildă în română duşman, care provine în ultimă instanţă din persana medie. Acestea însă, pe lângă că sunt rare, nu încalcă niciuna din reguli pentru că ele nu au fost luate direct din limba de origine, cu care româna nu a avut nici un contact vreodata, şi nici prin scrisori ori ambasadori, ci le-au luat din limbi învecinate (în cazul nostru probabil din cumană) care la rândul lor împrumutaseră cuvântul direct sau indirect din persană.

Aşadar o primă cerinţă obligatorie atunci când propunem provenienţa unui cuvânt dintr-o limbă este să dovedim că împrumutul sau moştenirea era posibil. În articolele de specialitate nu este nevoie de discutarea acestei trăsături decât în cazul limbilor puţin cunoscute, atunci când autorul are idei noi în privinţa originii sau contactelor acelor limbi. Pentru rest, se presupune că cititorii cunosc reperele evolutive ale limbii discutate.

 

Ce cuvinte se compară? Legile fonetice. Faptul pe care amatorii îl cunosc mai puţin este acela că aceste căi de preluare a unor cuvinte din alte limbi (fie prin moştenire, fie prin împrumut) au caracter regulat. În cazul moştenirilor această regularitate este atât de netă şi atât de lipsită de excepţii încât vorbim de legi fonetice.

Am văzut uneori spusă gogomănia că lingviştii (adică "băieţii răi" prin definiţie, pentru orice dacoman) "au inventat" aceste legi fonetice ca să poată ei nega dacismul sau ştiu eu ce teorii aşa-numite "alternative". În realitate aceste 'legi' sau 'corespondenţe' fonetice au fost doar descoperite, observate de lingvişti la un moment dat în istoria ştiinţei (pe la sf. sec. XVII-încep. sec. XVIII), când oamenii au încercat să-şi explice asemănările sistemice între limbi, tot aşa cum Arhimede nu a "inventat" legea ce-i poartă numele, ci a descoperit-o prin observaţii, pe când medita asupra unor chestiuni de fizică.

O altă gogomănie, de data aceasta repetată obsesiv de mai mulţi dacomani, este că lingvistica nici nu este o ştiinţă propriu-zisă: nu poţi să faci experimente, nu ai ce reproduce în laborator şi nu are legi exacte. Lăsând la o parte că autorul acestor inepţii (un poet, de altfel) confundă (şi nu ştiu dacă intenţionat sau nu) termenul "ştiinţă" cu cel de "ştiinţă experimentală" ori "ştiinţă exactă", el se înşeală. O ramură a foneticii (care se numeşte chiar "fonetică experimentală" se face în laboratoare, cu instrumente speciale, cu experimente şi măsurători), iar fonologia istorică, cea de care mă ocup şi eu şi despre care am scris în mai multe locuri pe site, are legi, uneori la fel de lipsite de excepţii ca şi legile matematice, fizice ori chimice. De pildă, cum am mai spus şi în altă parte, nu există nici un cuvânt latinesc moştenit în română în care [l] dur (nu înmuiat) aflat între două vocale să nu se transforme în [r]. Această modificare (exprimată formular prin VlV > VrV, ca în mola>moară, malus>măr, pĭlus>păr etc. etc.) nu are excepţii. Cuvintele în care ea pare să nu se fi produs nu provin în română direct din latină, ci printr-un intermediar. Astfel şcoală nu este continuatorul direct al lat. schola. Mai întâi pentru că nu s-a produs l > r, apoi pentru că sch- din latină nu s-a transformat niciodată în şc- în româneşte, iar în al treilea rând pentru că realitatea denumită, adică instituţia numită 'şcoală', nu s-a păstrat la români din antichitate, ci a fost creată în epoca modernă. Şcoală este de fapt un cuvânt cult, împrumutat de română  dintr-una din limbile slave (sb. bg. škola, din maghiarul iškola, după alţi autori), unde la rândul său era un împrumut cult din latina târzie.

 

Cum putem înţelege mai uşor ce este o "lege" fonetică"? Luând un exemplu intuitiv. Ştim cu toţii că moldovenii pronunţă ▪şi/▪şe în loc de ▪ci/▪ce, cum spunem noi, cei din 'Regat': şini < cine, şava < ceva, a şiti < a citi ş.a.m.d. Orice cuvânt care în graiul nostru are ▪ce sau ▪ci, poate fi "moldovenizat" dacă îl pronunţăm cu ▪şe sau ▪şi. Este greu de explicat din ce cauze şi când exact s-a produs această schimbare de pronunţie. Nici nu este treaba celui care lucrează cu legi fonetice să facă astfel de cercetări, cu care se ocupă alte ramuri ale foneticii. Fonologul va înregistra doar că există corespondenţa munt. ▪ce/▪ci = mold. ▪şe/▪şi şi că ea distinge în mod semnificativ graiul moldovenesc de cel muntenesc. Ei bine, asemenea 'corespondenţe' apar nu doar între dialecte contemporane, cum sunt cel muntean şi moldovean, ci şi între faze succesive ale aceleiaşi limbi. Constatăm că aceeaşi limbă într-o anumită epocă pronunţă cuvintele altfel decât la o epocă anterioară, şi că aceste transformări de sunete au caracter regulat. Astfel de pildă dacă până prin sec. VI-VII populaţia romanică de la Dunăre pronunţa [l] în acel context, aceeaşi populaţie, vreo două secole mai târziu, pronunţa [r] acel sunet din aceleaşi cuvinte. Este aceeaşi populaţie, dar pentru noi varietatea mai târzie, cu [r], nu mai este deja latină, ci începutul unei limbi romanice:proto-româna. Încă nu este clară cauza acestei modificări şi nici nu ştim cu precizie în ce secol s-a produs. Dar ea s-a produs şi pentru fonolog devine una din trăsăturile în baza cărora putem spune că la data producerii nu mai vorbim de o fază a latinei dunărene târzii, ci de una a românei incipiente (proto-română).

 

Regularitatea transformărilor fonetice. Această regularitate a corespondenţelor fonetice ne duce la o a doua constatare importantă: o transformare fonetică petrecută într-un anumit context trebuie să se producă în toate cuvintele în care se întâlneşte acel context. Prin urmare, între două limbi care şi-au transmis cuvinte una alteia trebuie cu necesitate să găsim nu un singur cuvânt comun (care să conţină una sau multe corespondenţe fonetice), ci serii de astfel de cuvinte. Am văzut mai sus că pentru corespondenţa munt. ce/ci = mold. şe/şi am citat o serie de paralele (şini < cine, şava < ceva, a şiti < a citi, iar cititorul poate adăuga multe altele); deasemenea, pentru evoluţia lat. [l] intervocalic > rom. [r] am citat din nou o serie de cuvinte (la care putem adăuga foarte multe altele, ca scala > scară, colastra > curastră, exvolare > (a) zbura, excutulare > (a) scutura, caelum > cer etc.). Asadar, când propunem o etimologie care presupune moştenirea sau împrumutul, o a doua cerinţă obligatorie este să prezentăm nu un singur cuvânt comun celor două limbi, care prezintă acea schimbare, ci serii de cuvinte (eventual şi corespondenţele fonetice existente între ele).

Cea mai importantă proprietate a acestui fenomen, pe care trebuie să observăm şi să o reţinem este: nu există cuvinte în care munt. ce/ci să nu se pronunţe şe/şi în moldvoenească; la fel, nu există cuvinte latineşti (care să se fi păstrat în română, fireşte, pentru că foarte multe au dispărut) în care [l] intervocalic să nu devină [r]. Aceste două transformări au prin urmare caracter regulat. Putem conchide că o transformare a sunetelor produsă într-un anumit context fonetic se produce cu necesitate în toate cuvintele care conţin acel context fonetic. Aceasta este o lege fonetică.

 

Iată aşadar că nu putem compara cuvinte din orice limbi la întâmplare. Ele trebuie să fi fost ori înrudite, ori vecine o perioadă a existenţei lor. Când susţinem că un cuvânt dac este înrudit cu altul din altă limbă, atunci trebuie să arătăm şi cum se poate explica legătura dintre ele: este un împrumut dintr-una din limbile cu care geto-daca a fost în contact (şi atunci trebuie arătat că acest lucru este posibil, că limbile respective fie au o rudă a acelui cuvânt ori că măcar caracteristicile lor fonetice permit existenţa lui), ori este o moştenire dintr-un fond IE mai vechi, şi atunci trebuie să arătăm din ce rădăcină poate el proveni (lucru nu întotdeauna simplu de făcut), şi care sunt corespondentele sale în limbile şi ramurile IEne apropiate.

 

NOTE:

1. De exemplu: s-a putut de pildă stabili, prin anume metode lingvistice, că celebra "metateză slavă" (numită "metateza în grupurile tort/tolt", cea în urma căreia grupurile care conţineau vocală+r/l au inversat aceste două sunete; astfel încât rădăcini precum *balt, *gard, *melk au devenit în limbile slave blat, grad, mlek etc.) s-a petrecut în sec. VIII. Or, cuvintele slave împrumutate în limbile balcanice cunosc această metateză. Forme nemetatezate (precum rom. baltă sau gard) tocmai de aceea sunt atât de greu considerate drept slave (şi unele probabil că nici nu sunt de origine slavă), deşi se poate accepta şi faptul că un număr foarte mic de cuvinte slave ar fi putut fi împrumutate şi înainte de acest secol, deci fără metateză.