Index

Falsul Cato. Despre pseudo-ştiinţa dacomanilor.

 

1. Problema. Maria Crişan, "cărturarii nordici" şi fragmentele necunoscute din Origines ale lui Cato despre geţi.

 

Am dat deunăzi pe internet peste un articol, în format PDF, intitulat Geta-Matcă a limbilor Euro-Asiatice^[1]. Despre autoarea lui (şi a altor producţii de care am aflat cu această ocazie), o doamnă pe nume Maria Crişan, nu am găsit altceva decât că este "cercetătoare" (nici unde şi nici în ce domeniu; de altfel nici nu am căutat prea tare), că ştie ceva latină şi, bineînţeles, că este o dacomană fundamentalistă, cum reiese cu prisosinţă din articolele şi cărţile dumneaei găsite pe internet.

În lucrarea despre care vorbesc, după ce înfierează metodele dictatoriale prin care domnii savanţi îi împiedică pe "dacologi" (citeşte "dacomani") să-şi debiteze convingerile şi producţiile în sesiuni ştiinţifice serioase^[2], d-na Crişan lansează o nouă "descoperire" epocală: un fragment dintr-o scriere "ocultată" a lui Cato, care i-ar identifica pe Dani cu Dacii. Iată două citate din textul în care este prezentată "descoperirea":

Prin cărturarii nordici - Saxo Grammaticus (1140-1206); Johannes Magnus Gothus (1488-1544); Olaus Magnus Gothus (1490-1557); Carolus Lundius (1638-1725) şi Johann Axehielmus (1618-1692) de care mă ocup de mai bine de zece ani, am aflat multe fapte demne de luat în seamă de către ai noştri geografi, istorici, filologi, dar cărora din păcate, nu le sunt cunoscute şi, şi mai trist, plătind un mare tribut ideilor preconcepute, refuză să le cunoască, ba nu vor nici măcar să le audă spuse de către alţii care le cunosc.

......

Aşadar, prin cărturarii nordici am aflat că în ţările nordice, - Suedia şi Danemarca, mai ales, s-au păstrat, până în Evul Mediu târziu, (poate că se mai găsesc şi astăzi, numai o deplasare la faţa locului, ne-ar putea-o lămuri), fragmente substanţiale din opera magistrală a cunoscutului erudit, i.a., cenzor şi chestor roman CATO MAJOR (234-149 î.C) - ORIGINES, operă care, la noi în ţară, fiind declarată pierdută, este, eludată (după cum o subliniam şi anterior, eu am descoperit la B.A. pagini întregi din această preţioasă lucrare, citate de către alţi învăţaţi romani i.a. - Festus, Varro - şi promisesem să le traduc, când voi avea răgazul necesar).

Fragmentul din Cato despre care este vorba, sună astfel:

Getae etiam, ante Romam conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerit quod multo post tempore á Romanis factitatum

şi s-ar traduce prin:

Geţii aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cântau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acompaniaţi la fluier; aşa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei.

Traducerea este în realitate:

Chiar şi Geţii mai înainte de fundarea Romei îşi cântau (acompaniaţi) la fluiere faptele preastrălucite ale eroilor lor scrise în versuri, lucru pe care Romanii l-au făcut mult mai târziu.

Citatul, care va fi discutat mai jos, ar apărea aşadar la "cărturarii nordici", un concept nou în istoria filologiei. Din explicaţiile autoarei se înţelege că aceştia sunt umanişti din sec. XVI-XVIII din ţările nordice (dar nu în sensul pe care îl dăm azi acestei sintagme, căci printre ei sunt şi cărturari belgieni şi olandezi, ba şi germani) şi ei ar fi cărturari buni, spre deosebire de cărturarii de azi din România, care sunt cărturari răi. Cărturarii buni s-au preocupat de geţi şi ne-au transmis informaţii străvechi, sacre şi nepreţuite despre ei, în timp ce cărturarii răi, care îi urăsc pe geţi, fac tot ce le stă în putinţă ca noi să uităm de ei, ascunzându-ne cât pot operele cărturarilor nordici. Sună a basm de copii, dar cam astfel vede lucrururile d-na Crişan: un manicheism pueril, în concordanţă perfectă cu stilul şi cu construcţia lucrării, cel mult de nivel gimnazial. Nici urmă de viziune istorică şi de privire de ansamblu asupra temei şi a epocii de care vorbeşte, nici urmă de judecată critică şi de raţionament logic, dacă nu ştiinţific. D-na Crişan nu ştie să dea referinţe la operele din care citează, nu ştie să pună explicaţiile şi parantezele inutile în note anexe, nu ştie rostul şi tipicul unei bibliografii. D-sa prezintă lucrurile din perspectiva celui cu o adâncă şi întinsă ştiinţă secretă, atemporală, revelată, cu autosuficienţa geniului scârbit de ignoranţa şi de reaua voinţă (afirmată explicit) a celor care ar fi trebuit să se ocupe de aceste cercetări. Cât despre ideile articolului...nimic nou: acelaşi talmeş-balmeş "etimologic" dacomanic, adică o înşiruire fără noimă şi fără limite de nume sau părţi de nume (vag) asemănătoare, care ar arăta că peste tot găsim cuvinte şi nume ale geţilor, ceea ce înseamnă că totul se trage de la geţi. D-na Crişan afirmă şi trage la răspundere, indignată, cum stă bine oricărui dacoman; dânsa nu argumentează, nu are îndoieli şi nici reţineri. Nu trebuie nici o demonstraţie şi nici o ştiinţă.

Nici nu aş fi adus în discuţie o astfel de sub-producţie, dacă afirmaţiile d-nei Crişan nu ar fi fost preluate şi susţinute la un alt nivel de o specialistă în studii clasice, şi doctor pe deasupra (într-o ştiinţă pe care o neagă: romanistica), anume d-ra Aurora Peţan (AP mai jos).

 

2. Varianta d-rei Aurora Peţan

 

 Într-o pagină web^[3] intitulată Trei fragmente inedite despre geţi şi daci în Cato Maior, Origine^[4], d-ra AP reia descoperirile d-nei Crişan, pe care încearcă să le cureţe de balastul "neştiinţific".

La punctul 1 autoarea ni-l prezintă în câteva cuvinte pe Cato şi opera lui, insistând asupra celei intitulată Origines [titlu pe care îl traduce forţat prin Întemeieri, nu prin Origini, ca să fie mai românesc, adică mai dac^[5]]. În fraza de încheiere ea ţine să sublinieze interesul lui Cato pentru populaţiile din afara peninsulei (de exemplu cele hispanice), ca să înţelegem cum de a ajuns el să vorbească de daci în fragmentele ce vor fi prezentate.

În subiect se intră la pct. 2, intitulat Fragmenta quae supersunt (sună a titlu de ediţie). După ce enumeră în mod inutil vreo 17 din autorii care dau citate din Origines^[6] şi ne spune că în total sunt 143 de fragmente, autoarea afirmă, preluând informaţiile d-nei Crişan, că mai există încă trei asemenea fragmente, toate cu referire la geţi, citate de învăţaţi din sec. 16-17 (adică de "cărturarii nordici", despre care va vorbi la punctul următor). La sfârşitul acestui punct d-ra AP are câteva bănuieli critice ("există şi varianta inventării" etc.), dar se scutură repede de ele. Perplexitate provoacă afirmaţia din final, anume că fragmentele cu pricina trebuie cunoscute de cei ce se ocupă de istoria geţilor chiar dacă ar fi falsuri!! După umila mea părere falsurile nu ar putea conta decât pentru istoria falsurilor filologice şi, bineînţeles, pentru istoria filologiei clasice renascentiste. Dar nu pot avea nici o valoare pentru istoria geţilor, după cum nu au nici o relevanţă nici pentru opera Origines a lui Cato, şi acesta este motivul pentru care Peter nici nu le-a amintit în ediţia sa a fragmentelor acestei opere.

Pct. 3 este intitulat Cato la cărturarii nordici. Primul fragment.

Primele fraze conţin şi primele idei aiuritoare: mai întâi autoarea reia conceptul de "cărturari nordici", adăugând faptul că este cunoscut interesul acestora pentru daci şi geţi. Preia apoi tot de la d-na Crişan o idee de o hazlie naivitate, spunând că este posibil ca aceşti cărturari nordici să fi dispus de "izvoare inedite" despre teritoriile geţilor pentru că ei făceau călătorii de studii de mulţi ani în Europa. După d-na Crişan, ar fi vorba de nişte stagii care durau 10-15 ani, d-sa întrebându-se cu sinceră candoare dacă nu cumva acest răstimp era o normă impusă "cărturarilor nordici"(probabil pentru ca studiile lor despre daci să fie serios verificate prin Valahia), astfel încât se poate ca ei să fi păstrat documente care la alţii, mai puţin interesaţi de locuitorii de la Dunărea de Jos, s-au pierdut. Fragmentele cu pricina, cunoscute acestor cărturari, ar fi rămas "nevalorificate" pentru că lucrările acestor savanţi nordici sunt foarte puţin cunoscute (şi asta nu numai la noi, adaugă autoarea). Sunt afirmaţii straniu de puerile din partea unui doctor în filologie clasică!

Gruparea umaniştilor în "cărturari nordici" este complet arbitrară şi artificioasă. Nu există o şcoală sau un curent "nordic" de filologie clasică, iar autorii menţionaţi nu au în comun nimic altceva decât faptul că fac confuzia între Geţi şi Goţi sau/şi între Dani şi Daci şi că, din întâmplare, d-na Crişan a dat peste textelor lor, nu şi peste ale altora. Căci confuziile de care am vorbit, şi asupra cărora voi reveni, au fost nu doar un loc comun al istoriografiei de până către începutul sec. XIX, ci au reprezentat adevăruri  evidente şi indiscutabile pentru cei mai mulţi istorici şi filologi, nordici şi sudici deopotrivă, începând de la sfârşitul antichităţii şi până prin sec. XVII - XVIII. Ele constituie una din numeroasele erori pe care le-a cunoscut ştiinţa în evoluţia ei. Confuziile acestea este adevărat că au preocupat mai mult pe învăţaţii germanici (în sensul larg al cuvântului) pentru că numele implicate vizau două popoare germanice, goţii - din care mai toţi germanicii (mai ales familii nobile) şi-au revendicat la un moment sau altul descendenţa - şi danii (danezii). Oricum, conservarea presupuselor fragmente din Origines ale lui Cato în scrierile "cărturarilor nordici" este o impresie a celor două doamne, pentru că, aşa cum se va vedea mai jos, povestea fragmentelor cu pricina se datorează nu cărturarilor germanici (cu atât mai puţin nordici), ci dimpotrivă, celor "sudici", mai precis italieni.

O altă convingere gratuită, comună la dacomani şi explicabilă printr-unul din principiile ignoranţei, anume "dacă eu nu ştiu un lucru înseamnă că nimeni nu-l ştie", este aceea că operele acestor învăţaţi sunt foarte puţin cunoscute, nu doar în România, ci în general. Aşa cum se va vedea şi mai jos - şi cum AP ar fi putut constata singură citind un manual de filologie clasică^[7] ori căutând pe Google - lucrările numiţilor învăţaţi, deşi ei nu sunt printre cei mai importanţi pe care i-a cunoscut filologia clasică, nu sunt deloc necunoscute ştiinţei moderne.

În sfârşit, d-ra AP trece la subiect şi dă cele trei citate care, cum se înţelege, s-ar referi la un prim fragment catonian.

§2.1. Primul ar fi din Historia de omnibus Gothorum Suenonumque regibus, a lui Johannes Magnus Gothus, Romae 1554, cap. I:

Getae enim ante Romam conditam heroum suorum praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint.^[8] (trad. AP): Geţii, chiar înainte de întemeierea Romei, cântau faptele glorioase ale eroilor lor, scrise în versuri, acompaniaţi de fluier.

§2.2. Bonaventura Vulcanius Brugensis (care nu e nordic) ar relua şi ar dezvolta afirmaţia lui Joh. Magnus în opera sa De literis et lingua getarum sive gothorum etc., Lugduni Batavorum, 1597, p.4:

"adeo ut verisimile sit longe ante inventas literas Latinas et antequam Carmenta et Graecia ad ostia Tiberis et Romanum solum cum Euandro peruenisset, expulsisque Aboriginibus gentem illam rudem mores et literas docuisset, Getas literas suas habuisse. Quod quidem ut pro certo affirmare non possum (neque enim ullus eius rei authorem habeo) ex eo tamen satis liquere potest, quod Getae etiam ante Romam conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a Romanis factitatum scribit Cato." (Trad. AP): în plus, e posibil ca cu mult înainte să fi fost inventat alfabetul latin şi înainte să fi ajuns Carmenta şi Grecia împreună cu Evandru la gurile Tibrului şi pe pământ roman, după ce i-au alungat pe băştinaşi, şi înainte ca neamul acela necultivat să înveţe rânduiala şi scrierea, [e posibil] ca geţii să fi avut alfabet propriu. Deşi nu pot afirma fără tăgadă acest lucru (căci nu cunosc pe autorul acestui fapt), totuşi acest lucru se poate lămuri îndeajuns din aceea că geţii chiar înainte de întemeierea Romei cântau acompaniaţi de fluier faptele glorioase scrise în versuri ale eroilor lor; lucru care la romani a devenit obişnuinţă doar după mult timp, scrie Cato.”

§2.3. În sfârşit, al treilea şi ultimul citat din Cato ar apărea la Carolus Lundius, umanist suedez, în lucrarea sa Zamolxis primus Getarum legislator, Uppsala 1687 (text tradus, foarte prost, tot de d-na Crişan, pe internet şi într-o carte). Textul latinesc "nu i-a fost accesibil" d-rei AP, astfel încât dă numai traducerea d-nei Crişan:

(II.8) Pe lângă alţi scriitori preocupaţi de originile goţilor/geţilor, s-a numărat şi Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravieţuiesc şi astăzi.

În cap. 4 al articolului său, numit Cato la Philippe Briet. Al doilea şi al treilea fragment, d-ra AP prezintă alte două referiri la fragmente catoniene pe care d-sa le crede diferite, numindu-le în consecinţă fragmentele 2 şi 3, aflate la Philippe Briet (în Parallela geographiae, scrisă la 1648), cartograful francez pe care, în mod cu totul greşit, d-sa îl consideră o sursă importantă de informaţii despre daci.

§2.4.1. În vol. 2, p.280 Briet afirmă:

hinc quidam Dauiam effinxere, sicut et Daniam, quia Cato in originibus Danos eosdem esse cum Dacis scripsit. De aici unii au prezentat o Dauia, ca şi Dania, căci Cato în Origini a scris că ei sunt aceiaşi cu Dacii.

§2.4.2. Iar la p.284, în cap. De Danubio:

Cato in originibus dictum esse vult a Danis qui iidem sunt cum Dacis. Cato în Origini vrea ca [Danubiul] să fi fost numit de la Dani, care sunt aceiaşi cu Dacii.

 

§3. Precizări şi corecturi

 

În materialele citate de cele două doamne sunt o mulţime de erori de tot felul. Ca să putem descâlci până la capăt această poveste (ce devine din ce în ce mai interesantă), trebuie mai întâi să punem puţină ordine în harababura din aceste materiale. D-ra Peţan nu s-a obosit să caute textele autorilor citaţi, fie într-o bibliotecă, fie pe internet, aşa cum ar fi făcut orice filolog serios, mulţumindu-se să citeze spusele d-nei Crişan, în ciuda faptului că atrage atenţia asupra lipsei de "rigoare ştiinţifică" a acestora. Aşa se face că, una peste alta, textele acestor umanişti sunt în suferinţă când la una, când la cealalată: uneori greşit citate, alteori greşit traduse, greşit referite, greşit atribuite sau incomplet prezentate de ambele autoare. Să ridicăm deci vălul de mister dacomanic de pe operele acestor "cărturari nordici" şi să vedem cu proprii ochi cine şi ce a spus în legătură cu subiectul nostru.

•3.1. Johannes Magnus Gothus. D-na Crişan, cu toate păcatele amintite, măcar a văzut cartea acestuia şi, deşi citează rău, a avut textul în faţă. Este adevărat că din formularea d-sale încâlcită nu reiese clar de unde este luat citatul atribuit de d-ra Peţan lui Johannes Magnus (v. mai sus, la§2.1.), dar în mod cert el nu provine din opera acestuia. Iată ce spune în realitate Johannes Magnus în cap. I (textul este luat nu după ediţia princeps din 1554 de la Roma, nici în cea din 1557, ci în cea de la Basel din 1558^[9], adică patru ani mai târziu. Autorul era mort la acea dată, aşa încât presupun că textele tuturor acestor trei ediţii este identic):

p.30:

p.31:

p.32:

La p. 30-31 citim: Credendum tamen non est, ipsos Aquilonares omnino caruisse scriptoribus rerum a se magnifice gestarum, cum longe ante inventas lit(t)eras latinas, et ante quam Carmenta ex Graecia ad ostia Tyberis et Romanum solum cum Euandro peruenisset, expulsisque Aboriginibus gentem illam rudem mores et litteras docuis[31]set, Gothi suas lit(t)eras habuerint. [Totuşi nu e de crezut că tocmai Nordicii să fi dus de tot lipsă de cei care să scrie despre măreţele lor fapte, de vreme ce - cu mult înainte de inventarea literelor latine şi înainte ca^[10] Carmenta să fi venit cu Evandru din Grecia la gurile Tibrului şi pe pământul roman şi, alungându-i pe Aborigeni, să-l înveţe pe acel neam înapoiat civilizaţia şi scrierea – Goţii aveau deja literele lor].

Iar mai jos, sub tabula ansata cu Alphabetum Gothicum (nu getic, cum susţine d-na Crişan):

His apicibus res gestas in lapidibus exprimentes sempiternae hominum memoriae tradiderunt. Quibus etsi Romani sermonis notitia, quae tunc ante Romam conditam nulla erat, abesset, attamen tanta ad eloquentiae studium, et ad scribendum patrias poeses diligentia eos inflamavit, ut non solum pueri modesti (quod Romanos longo post tempore fecisse scribit Cato) cantaturi carmina antiqua, in quibus laudes erant maiorum, passim instituerentur, verumetiam graves viri in tibias de clarorum [32] virorum virtutibus (ut etiam hodie fit) canerent. [Cu aceste litere şi-au săpat ei în piatră faptele, transmiţându-le astfel memoriei veşnice a omenirii. Aceştia, chiar dacă nu aveau idee de limba latină, care înainte de fundarea Romei nu exista, totuşi erau înflăcăraţi de un atât de mare interes pentru studiul elocvenţei şi pentru a-şi scrie poemele strămoşeşti, încât au rânduit peste tot nu doar copii învăţaţi să cânte balade vechi (lucru pe care Romanii l-au făcut după mult timp, scrie Cato) în care se găseau laude ale strămoşilor, ci şi bărbaţi respectabili care să cânte, cu fluiere, despre faptele bărbaţilor vestiţi (cum se întâmplă şi azi)].

Iar la p. 31, în "manşetă" (un fel de subtitlu în marginea paginii, în dreptul pasajului):

Res heroum magnifice gestae oblivioni tradi minime debent. [Faptele măreţe ale eroilor nu trebuie date uitării].

Acestea sunt spusele lui Johannes Magnus şi ele se bazează pe fragmente autentice din Origines, în primul rând pe cel transmis de Varro (Vita Populi Romani II, un fragment păstrat la Nonnius Marc. p. 77 M = p.107 L^[11]) unde recunoaştem fraza întreagă: in conviviis pueri modesti ut cantarent carmina antiqua in quibus laudes erant maiorum et assa voce et cum tibicine.

Aşadar nici în citatele date şi nici în pasajele referite Johannes Magnus nu pomeneşte de fragmente din Origines în care Cato să vorbească de de geţi. Cu toate acestea, în cartea sa numele lui Cato este menţionat în alte contexte, umanistul suedez vorbind şi despre geţi, dar în alte locuri. Astfel, după ce îşi începe istoria Goţilor de la Magog, descendent al lui Noe, origine general admisă în sec. XV-XVI, el spune chiar la sfârşitul cap. I (p.24): ...Scythas semper fuisse superiores de principatu humanae originis. Neque id silet Cato, qui in secundo fragmento cum illis convenit, ante Ninum circiter ducentis quinquaginta annis, quibus duravit aureum s(a)eculum, terras fuisse inundatas, et in Scythia renovatum auctumque mortale genus. [(...) că Sciţii au fost mereu mai presus în privinţa începuturilor apariţiei omenirii. Cato nu trece faptul sub tăcere când, în acord cu acestea, el spune în fragmentul al doilea că înainte de Ninus cu vreo două sute şi cinzeci de ani, cât a durat vârsta de aur, pământul a fost inundat, iar neamul omenesc a fost reînnoit şi înmulţit în Sciţia]. Iată deci un fragment necunoscut al lui Cato despre domnia legendară a lui Ninus.

Iar despre geţi:

-p.20: qui  in Gothia, et lingua patria Gethae, Guthi, Gothini, Getones passim appellantur. [Ei în Gothia şi în limba părintească se numeau uneori Gethae, Guthi, Gothini şi Getones].

-p.28: quamquam non raro promiscue nomine nunc Gothi, nunc Gethae, in Latinorum historiis appellentur.[Cu toate că nu rareori erau numiţi laolaltă ba Goţi, ba Geţi în istoriile latinilor].

-p.57: Non tamen inficior ipsos postea quandoque Scythas, quandoque Gothos vel Getas appellatos fuisse. [Nu trec totuşi cu vederea că mai târziu au fost numiţi când Sciţi, când Goţi sau Geţi].

Să reţinem deci că la acest prim punct d-ra Peţan se află cu totul în eroare. Citatul dat de d-sa nu este de la Joh. Magnus şi nu pomeneşte de geţi.

•3.2. Bonaventura Vulcanius Brugensis^[12], cel mai cunoscut dintre cei trei umanişti, este foarte drag dacomanilor datorită uneia din operele sale, care se numeşte De literis et lingua getarum sive gothorum etc., Lugduni Batavorum, 1597. Nici el NU citează pe Jo. Magnus, cum susţine AP şi cum putem constata din reproducerea de mai jos a celei de a doua pagini (nenumerotată) a dedicaţiei. El sintetizează şi interpretează spusele lui Magnus (şi ştim acest lucru numai pentru că Vulcanius menţionează explicit numele lui Magnus, fiindcă altfel lucrul nu ar fi fost evident), mergând însă cu demonstraţia ceva mai departe.

Iată din nou textul de la §2.2, de data aceasta cu traducerea mea:

adeo ut verisimile sit longe ante inventas literas Latinas et antequam Carmenta et Graecia ad ostia Tiberis et Romanum solum cum Euandro peruenisset, expulsisque Aboriginibus gentem illam rudem mores et literas docuisset, Getas literas suas habuisse. Quod quidem ut pro certo affirmare non possum (neque enim ullus eius rei authorem habeo) ex eo tamen satis liquere potest, quod Getae etiam ante Romam conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a Romanis factitatum scribit Cato. Astfel încât pare adevărat că - mult înainte să fi fost inventat alfabetul latin, înainte să fi venit Carmenta şi Grecia împreună cu Evandru la gurile Tibrului şi pe pământ roman şi să-i înveţe civilizaţia şi scrierea pe oamenii aceia înapoiaţi, după ce i-au alungat pe băştinaşi,– geţii aveau deja alfabetul lor. Deşi nu pot afirma cu siguranţă acest lucru (căci nu ştiu nici un autor [care să vorbească] de asta), totuşi el se poate vedea destul de bine din aceea că geţii, chiar înainte de întemeierea Romei, cântau acompaniaţi de fluier faptele glorioase scrise în versuri ale eroilor lor, ceea ce romanii s-au deprins să să facă numai după multă vreme, scrie Cato.”

Acum putem vedea că şi citatul §2.1 (atribuit lui Johannes Magnus) provine tot de la Vulcanius, lucru de care d-ra Peţan şi-ar fi dat seama dacă ar fi căutat textul lui Magnus chiar la Magnus, nu la Crişan.

Să observăm aşadar că Vulcanius adaugă sensuri noi. Alăturând afirmaţia că Geţii (adică Goţii) cunoşteau scrierea înainte de fundarea Romei celei că în Origines Cato ar fi scris că romanii au făcut acest lucru (adică să scrie) mult mai târziu, el face să se înţeleagă că însuşi Cato ar fi scris despre Geţi, lucru care - având în faţă sursa citată de el, Johannes Magnus – se dovedeşte a fi fals.

 

•3.3. În sfârşit, cel de al treilea citat, din Lundius, este luat de AP tot după d-na Crişan, doar în româneşte, deşi textul latinesc putea fi găsit şi el cu puţin efort, fie pe internet (Google Books)^[13], fie într-o bibliotecă sau, dacă nu era de găsit într-o bibliotecă accesibilă, apelând la cunoştinţe ori la confraţi de profesiune din alte părţi care au acces la el.

Iată textul latinesc (la pag. 29-30, cap. II, pgf. VIII): Ut mittam Scythas Italiae fuisse conditores. Sicut praeter scriptores alios in originibus monstraverat Cato, quarum fragmenta quaedam etiam nunc supersunt.

Traducerea dată de d-na Crişan^[14] este greşită:

...căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Sciţii. Pe lângă alţi scriitori preocupaţi de originile Goţilor/Geţilor, s-a numărat şi Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravieţuiesc şi astăzi).

Fireşte că nu au supravieţuit fragmente din Cato (ca moaşte), ci din opera sa Origines. Traducerea corectă este:

Să afirm (deci) că Sciţii au fost cei ce au făurit Italia; pe lângă alţi autori, şi Cato a arătat-o în Origini, din care câteva fragmente ni s-au păstrat până azi.^[15]

p.29:

p.30:

Prin urmare, nici de aici nu reiese că ar exista fragmente din Origines în care Cato ar vorbi de geţi!!! Cei trei autori citaţi confundă într-adevăr pe geţi cu goţii, ei menţionează şi nişte fragmente necunoscute din Origines ale lui Cato, dar spusele lor nu susţin afirmaţia că ar exista fragmente din Origini, în care Cato vorbeşte despre geţi.

 

 

§4. Fragmentele "necunoscute" din Origines au fost în realitate un topos, un loc comun al istoriografiei sec. XVI-XVII.

 

 

Am prezentat şi explicat mai sus locurile din cei patru autori în care d-ra Peţan, pornind de la cele scrise de d-na Crişan, crede că la 1554, la 1597, la 1649 şi la 1687 ar fi fost menţionate nişte fragmente din Origines, de care nimeni nu mai ştie azi şi nici nu se interesează. Ei bine, înseamnă că ceea ce voi prezenta mai jos reprezintă o descoperire cu mult mai importantă, probabil epocală, fiindcă în aceste trei-patru zile cât am studiat chestiunea am găsit menţiuni cu mult mai multe şi mai vechi decât toate cele date de cele două doamne în ultimii 8-10 ani!!

 

---

•§4.1. Voi începe cu o lucrare specială: ediţia operei De lingua latina a lui Varro, intitulată M. Terentii Varronis de lingua latina, întocmită de Michaeles Bentinus în 1530 la Paris. La fol. 104 începe un capitol intitulat M. Portii Catonis ex libris Originum. El pare să reproducă textul întreg (14 pagini!) al unei culegeri de fragmente din această operă, niciunul aflat în ediţiile moderne! 

La fol. 106 găsim fraza despre Danubius întâlnită la Briet şi la alţi autori:

At Graecorum quidam scribunt dictum ab Istro amne cognomine Danubio; cui Dane gentes accolae nomen impressere: fabulanturque ramum ex eo in Histriam primum ab Istro effluere. Dar unii greci spun că s-a numit de la râul Istru, numit şi Danubiu, căruia numele i l-au dat neamurile vecine ale Danilor.

Voi continua cu lucrări în care întâlnim chiar această informaţie despre Danubius, unele identificându-i pe Dani cu Dacii, ca la Briet, altele nu. Toate anterioare operei lui Briet.

---

•§4.2. La 1530, Ioachimus Vadianus Helvetius, în De orbis situ libri tres a lui Pomponius Mela, citează aceeaşi frază la p.113:

---

•§4.3. La 1580. În Stemmatum Lotharingiae ac Barri ducum tomi septem etc., François de Rosières spune la p.235:

Quae [sc. Hungaria] trans Danubium est, duos olim fovit populos, utpote Danos,..., tum Dacos, qui Transylvaniam impraesentiarum incolunt. Aceasta se află dincolo de Danubiu şi a hrănit odinioară două popoare, pe Dani bineînţeles,..., apoi pe Daci, care în prezent locuiesc Transilvania. Aducerea Danilor la Danubiu şi alăturarea lor de Daci se datorează fără îndoială fragmentelor de care vorbim, cum reiese din mai multe locuri ale acestei opere, în primul rând din lista de autori dată la început. De observat că pentru Rosières Dacii sunt locuitorii Transilvaniei contemporani cu el.

---

•§4.4. La 1553. Charles Estienne (Carolus Stephanus), în celebrul său Dictionarium historicum, geographicum etc. de la 1553 şi din deceniile următoare, scrie s.v. Danubius:

Cato in Originibus a Danis eius accolis sic dictum fuisse testatur. Cato în Origini atestăcă a fost numit de la Dani, vecini cu el.

Formularea aceasta se reîntâlneşte la mai mulţi autori, până târziu. Peste mai bine de un secol, Hoffmann încă cita pe Estienne cuvânt cu cuvânt în cunoscutul şi utilizatul său Lexicon universale (1698), s.v. Danubius: Cato in originibus a Danis eius accolis sic dictum fuisse testatur.

---

•§4.5. La 1577, în comentariile la ediţia sa a Periplului lui Arrian, Johann Wilhelm Stucki scrie (p.162):

Cato autem in Orig. (id quod fide dignius videtur esse), a Danis eius accolis sic dictum fuisse testatur. Iar Cato în Origini (fapt ce pare mai demn de încredere) atestă că a fost numit de la Dani, vecini cu el.

---

•§4.6. 1580. Francesco Marzari în Consilia celeberrimi iurisconsulti, ac summi practici D. Francisci Marzarij etc., 1580, la p.103:

---

•§4.7. 1587. Johannes Mathesius şi Martin Oberndorffer, în Diluvium: das ist Historia von der Sündflut dadurch Gott der Herr zum etc., p.388

---

•§4.8. La 1588. Aemilius Portus, ediţia Antiquitatum Romanarum libri XI ale lui Dionysius Halicarnassensis, din 1588, la p.6 şi în multe alte locuri:

---

•§4.9. Tot la 1588. Juan de Pineda, Los treynta libros de la Monarchia Ecclesiastica, o Historia universal etc., 1588, în cap. Censura del maestro Antonio de Lebrixa sobre las obras de Berosos (paginile nu sunt numerotate):

---

•§4.10. La 1600, în De Gentium aliquot migrationibus, sedibus fixis, reliquiis linguarumque, Wolfgang Lazius scrie la p. 133:

Simile probat contra Graecos Cato in commentariis de Originibus, Romanos et Italos non a Graecis originem habuisse, sed antiquiores exstitisse. Tot împotriva grecilor stă mărturie şi Cato în comentariile despre Origini, că romanii şi italii nu-şi trag originea din greci, ci că ei existau mai dinainte.

---

•§4.11. La 1607 Johannes Fungerus (Jan Fongers), în Originationum seu etymologici triglōttum florilegium etc., ca şi în 1628, în Etymologicum trilingue: opus pernecessarium, ex libris sacris etc., spune la p.238:

 

Cato in Originibus (quod multi fide adhuc dignius habent) a Danis eius accolis nomen trahit. Hinc Strabonem dicunt affirmare superiores illius partes maxime per Dacorum (qui sunt illis eidem cum Danis) regionem ferri. [Cato în Origini (care conţin acest lucru până acum demn de foarte multă încredere) [spune că Danubiul] îşi trage numele de la Dani, locuitorii de lângă el. Se spune că Strabon de aici afirmă că în părţile sale de sus el curge cel mai mult prin regiunea Dacilor (care sunt aceiaşi cu acei Dani).

•§4.12. La 1614. În Van t'beghin der eerster volcken van Evropen etc. Adriaen Van Schrieck şi Guillaume Du Tielt scriu s.v. Roma:

---

 

Mă opresc aici cu exemplele pentru că numai pe Google Books sunt zeci de cărţi, publicate în mai multe limbi europene (cele mai multe în latină, dar şi în italiană, spaniolă, franceză, germană, olandeză ş.a.), toate de dinainte de 1649 (când şi-a publicat Briet al doilea volum al Parallelelor sale), în care sunt citate pasaje mai lungi sau mai scurte dintr-o sursă ce conţinea, în mod evident, fragmente "necunoscute azi" ale Originilor lui Cato.

Oare de ce nu exult de bucurie, de ce nu-mi trâmbiţez "descoperirea" în cele patru puncte cardinale ale internetului, nici nu public cărţi despre ea şi nici nu-i trag de urechi pe istoricii şi filologii moderni că sunt ignoranţi, dezabuzaţi şi că vor să "oculteze" istoria reală a daco-geţilor (adică a românilor!), aşa cum procedează doamnele de care am vorbit mai sus? Ce fel de cercetare au făcut dumnealor de au găsit cu chiu cu vai patru citate ale acestor fragmente zise catoniene, pe care le ţin de sfinte moaşte, din care trag cele mai ridicole concluzii şi pe marginea cărora fac cele mai neverosimile presupuneri, când internetul (ca să nu mai vorbim de biblioteci) este plin de cărţi din sec. XVI-XVII care reproduc aceste fragmente? Un pic de spirit critic, ceva mai multă onestitate intelectuală şi modestie şi mai ales ceva mai multe cunoştinţe de specialitate le-ar fi arătat că se înşeală şi le-ar fi oprit poate la timp, scutindu-le de ridicol.

 

Un prim indiciu că ceva nu este în regulă cu aceste fragmente (sunt de fapt mai multe indicii, dar am zis să nu împovărez demonstraţia, şi aşa lungă), ne este dat chiar de unele din operele din sec. XV-XVII prezentate. Am văzut că unii dintre autorii citaţi mai sus vorbesc de un An(n)ianus Cato, căruia îi atribuie Originile. Să fie un alt Cato care a scris o operă omonimă? Cine e acest Anianus Cato? (Ki volt Anianus Cato? se întreabă mai ales forumiştii maghiari, încercând să lămurească textul cardinalului Pázmány, v. mai jos, la •§6.4).

E adevărat că în ediţia sa a fragmentelor Originilor lui Cato, în Teubner^[16], ediţie folosită de d-ra Peţan, Hermann Peter nu face nici un fel de introducere la fragmentele pe care le editează, el rezumându-se strict la publicarea textelor, aşa cum sunt toate ediţiile Teubner. Dar căutând mai departe, găsim răspunsul într-o altă ediţie a acestor fragmente, apărută cu 25 de ani mai devreme, anume cea a lui Albertus Bormann: M. Porcii Catonis Originum libri VII. Reliquias disposuit et de instituto operis disputavit, Brandenburgii 1858. La p.1, pct. 2 Bormann spune:

Quod [e vorba de interesul pentru Origines] quantum fuerit haud scio an nulla alia re magis comprobetur, quam aviditate, qua appetebant Originum fragmenta, quae edidit Annius Viterbiensis Romae 1498, non solum homines mediocriter docti, verum etiam Sigonii Sylburgique. Frustra alii ipsum Annium esse hominem mendacem atque fallacem clamitabant, errorem deponere noluerunt plerique. [Cât de mare a fost acest [interes] nu ştiu dacă ar putea fi mai bine ilustrată de altceva decât de aviditatea cu care s-au repezit la fragmentele Originilor pe care le-a editat Annius din Viterbo la Roma 1498 nu numai oameni cu instrucţie mediocră, ci chiar Sigonii şi Sylburgii^[17]. Degeaba strigau unii că Annius acesta este un mincinos şi un înşelător: mulţi nu au vrut să renunţe la această eroare.

Aflăm astfel de existenţa unui anume Annius din Viterbo, care ar fi editat nişte fragmente dubioase, pretinzând că sunt din Origines ale lui Cato. Prin Anianus Cato trebuie să înţelegem deci Cato al lui An(n)ius (în ediţia lui Annius). În notă, Bormann dă şi succesiunea ediţiilor de care avea el cunoştinţă la 1858: o a doua ediţie din 1498 (este vorba de cea însoţită de comentariile lui Nanni); apoi în 1512 şi 1515 la Paris (cartea VII, despre Danubius la fol. XIII); la 1545 şi 1552 la Antverp; la 1558 şi 1588 din nou la Antverp şi Paris. Multe altele, de care Bormann poate nu ştia, se găsesc azi pe internet (unele în full view şi downloadabile): Berosus Babylonicus din 1510, ediţia din 1530 de la Basilea (Basel), cea în italiană de la Vinegia 1583 (Le antichità di Beroso Caldeo). La sfârşitul acestei pagini voi da o listă cu câteva ediţii ce se pot găsi pe Google Books. Căutând în continuare, descoperim că există o întreagă literatură despre acest Annius Viterbiensis, teolog dominican din sec. XV, cunoscut drept unul din cei mai ingenioşi, cultivaţi şi importanţi falsificatori ai epocii moderne.

 

§5. Annius Viterbiensis, alias Giovanni Nanni

 

Să uităm aşadar puţin de dacomanie şi de ilustrele ei reprezentante şi să aruncăm o privire la această figură a începuturilor filologiei moderne: Annius Viterbiensis (Annius of Viterbo ori Annio da Viterbo), alias Giovanni Nanni, personaj în egală măsură condamnat şi contestat, dar şi admirat şi comentat cu din ce în ce mai mult interes în ultimele decenii.

Cine este aşadar Annius Viterbiensis şi care este adevărul în privinţa fragmentelor din Origines ale lui Cato ce Bătrân? (Lucrările autorilor citaţi mai jos sunt date în lista bibliografică de la sfârşitul acestei pagini. V. desemenea şi articolele despre Annius de pe Wikipedia şi Catholic Encyclopedia).

Născut prin 1432 (sau 1437) la Viterbo (Lazio, pe teritoriul vechii Etrurii) şi mort în 1502 la Roma, G. Nanni a fost un teolog dominican ce a predicat mai ales la Viterbo şi Genova. După două decenii de studii teologice la Mantova, Nanni s-a întors în 1489 în Viterbo natal, unde a început să studieze clasicii. Implicat în disputele legate de istoricul oraşului său, din dorinţa de a-l glorifica, din aceea de a-şi etala erudiţia şi probabil şi pentru a obţine ceva avantaje, G. Nanni s-a apucat nu doar de interpretarea istoriei antice, ci chiar de confecţionarea ei. A făcut mai întâi câteva inscripţii în latină, în greacă şi chiar în hieroglife egiptene (parte reale, parte inventate) pentru a-i susţine câteva convingeri istorico-teologice cu totul originale, de care voi vorbi mai jos. El a îngropat inscripţiile confecţionate şi a aranjat astfel încât ele să fie descoperite de un "cărturar nordic", un celebru umanist al epocii, aflat într-o călătorie de studii şi în căutare de antichităţi. De îndată ce artifactele chiar au fost "descoperite", Nanni le-a folosit ca argumente într-o istorie a oraşului Viterbo pe care o scria (dispărută, dar din care s-a păstrat o Epitome). Între timp, lucra asiduu la crearea operei ce avea să-i asigure celebritatea, şi să-i atragă atât oprobriul cât şi admiraţia generaţiilor viitoare. Este vorba de o operă mult mai elaborată, mai doctă şi mai voluminoasă, numită pe scurt Antiquitates variae şi publicată în două ediţii separate, succesive în 1498.

Sub titlul Auctores vetustissimi nuper in lucem editi^[18] (Autori vechi de curând scoşi la lumină) el "scoate la lumină" mai întâi fragmente din operele unor presupuşi autori antici, într-un opuscul de 70 de pagini. După Whitford, fragmentele ar proveni de la 17 autori, dar numărul şi autorii variază de la ediţie la ediţie. Lista de mai jos este întocmită în fugă, doar după foile de titlu ale câtorva ediţii, deci nu are nici o pretenţie să fie completă. Ediţia din 1498 conţine doar operele de la 1 la 12 (în 17 cărţi):

1-Myrsilus Lesbius, Historicus de origine Italiae et Turrenorum (1 carte)

2-M. Porcius Cato de origine gentium et urbium Italicarum(1 carte)

3-Archilochus graecus de temporibus(1 carte)

4-Metasthenes Persa de Iudicio temporum et Annalium Persarum(1 carte)

5-Philonis Breviarium de Temporibus(1 carte)

6-Xenophon de Aequivociis(1 carte)

7-C. Sempronius de chorographia sive descriptione Italiae et eius origine. (1 carte)

8-Q. Fabius Pictor de aureo saeculo et de origine urbis Romae (2 cărţi)

9-Antonini Pii Itinerarium(1 carte)

10-Berosus Babylonicus dignitate chaldaeus de Temporibus cui titulus est Defloratio Berosi chaldaica. Hunc autem librum scripsit Atheniensibus ad emendandos Antiquitatum complurimos errores (5 cărţi)

11-Manethonis Aegyptii Historici Supplementum pro Beroso(1 carte)

12-Decretum Desiderii regis Italiae(1 carte)

13-Sex. Iulii Frontini V.C. de Aquaeductibus urbis Romae

14-Altercatio Adriani Augusti et Epictici

15-Vertumniana Propertii

16-Iulius Solinus

17-Eusebius Caesariensis

În acelaşi an scoate o a doua ediţie, sub titlul Commentaria Fratri Joannis Annii Viterbiensis super opera diversorum auctorum de Antiquitatibus Loquentium^[19] (Comentariile fratelui Ioan din Viterbo asupra operelor diferitor autori care vorbesc despre antichităţi), de data aceasta de peste 400 de pagini, care cuprindea atât operele din prima ediţie (chiar mai multe), cât şi comentariile la ele şi alte câteva scrieri ale lui Annius.

Aproape toate textele sunt fabricate de el însuşi (excepţie fac doar fragmentele din Properţiu, autentice). Cei mai mulţi sunt autori reali (precum Cato, Philo Iudaeus, Fabius Pictor, Berosus Chaldaeus, Manethon, Frontinus, Solinus şi Archilochus), cărora le atribuie însă opere fictive ori confecţionează fragmente fictive ale unor opere reale (cum sunt cele din Origines ale lui Cato), ceilalţi fiind imaginari (Myrsilus Lesbius, Metastenes Persa – nume greşit citit după Megasthenes şi Xenophon, altul decât istoricul athenian).

Antiquitates păreau să se fi născut sub o stea norocoasă, autorul lor murind încununat de glorie şi onoruri. Suntem într-o epocă şi într-o lume nu mult diferită de cea a evului mediu, dominată de convingeri antice transpuse în mediu biblic. Lumea cunoscută (oikoumene) era încă cea a lui Ptolemeu, căci deşi Columb descoperise deja America, convingerea generală (inclusiv a lui însuşi) era că ajunsese în insulele indiene. Mulţi dintre savanţi încă luau textele sacre ad litteram şi vedeau în personajele biblice personalităţi ale istoriei, o istorie ce nu avea, de la Adam şi până în vremea lor, mai mult de câteva mii de ani. Cu toate acestea, "descoperirea" a produs senzaţie şi perplexitate căci opera conţinea atât de multe "date" noi şi atât de radicale, încât cei mai mulţi învăţaţi, deşi funciar neîncrezători, şi-au spus că nimeni nu poate fi atât de îndrăzneţ şi de nebun încât să inventeze astfel de lucruri, să se joace cu fapte atât de serioase (cu atât mai mult cu cât Annius era faţă bisericească şi un învăţat) şi să zidească o istorie fictivă, mai ales că nu părea să existe nici o miză pentru o astfel de intreprindere. În introducere, Annius spune că textele ar fi fost găsite, printr-o "descoperire norocoasă",  în papiri vechi şi aduse la cunoştinţa sa de doi fratres Armeni (călugări din Armenia). Papirii ar fi conţinut fragmente ale mai multor opere din mai mulţi autori care vorbeau de repopularea lumii după potop, iar Comentariile reprezentau o erudită exegeză a lor. Punerea în pagină, de o mare modernitate la sfârşitul sec. XV, contribuie şi ea la credibilizarea conţinutului: pasajele "izvoarelor" sunt scrise cu litere mari, distincte, restul paginii ori chiar 2-3 pagini următoare fiind umplute cu comentariul lui Annius, scris mai mic.

Continuând o lungă tradiţie medievală, societatea renascentistă era dominată de genealogism şi de genealogi, (pseudo-)învăţaţi care scotoceau prin documente antice (pe care uneori le şi fabricau) pentru a croi descendenţe cât mai onorabile sau mai nobile pentru patronii lor. Printre temele istoriografice cele mai luate în serios de către aceştia era şi aceea a originii diverselor popoare din personajele din Biblie, ei stabilind în fiecare caz filiera descendenţei lor din Noe. Germanicii, care se revendicau mai toţi de la Goţi, îşi găsiseră un astfel de strămoş biblic în persoana lui Magog, unul din fii lui Iafet, în conformitate cu teoriile vehiculate în epocă, după care din cei trei fii ai lui Noe s-ar fi născut toate popoarele de azi: din Sem semiţii, din Ham hamiţii (egiptenii, berberii şi popoarele din Africa), iar din Iafet neamurile din Europa [una din denumirile propuse în sec. XIX pentru limbile indo-europene a fost chiar aceea de limbi iafetite sau iafetice].

Ei bine, originalitatea lui Annius consta în aceea că el nu numai că îi aduce pe italici (deci pe italieni) mai în faţă în această ierarhie genealogică, înaintea altora (precum germanicii), dar îi punea direct la baza întregului arbore. Căci, spune el, Noe nu este altul decât Ianus. Iar italicii provin din Cameses, fiul lui Ianus, care nu este altul decât Ham! Iar din acesta provin gigantul Ogyges şi alţii, stirpe de regi. Iată deci că în viziunea lui Annius urmaşii lui Ham nu sunt doar nesemnificativele popoare africane şi negrii (cu care se asociau sclavia şi viciile, mai ales cele sexuale); cum spune Whitford, "The sons of Ham were more than just men of a different color and from a different land who could be enslaved. They were gods, giants and kings". Grafton explică şi mai bine această esenţă a viziunii (revelaţiei) lui Annius, afirmând că el "a dislocat cultura greacă din locul său central în istoria omenirii şi a conectat Vestul modern direct la Orientul Mijlociu Biblic". Comentariile sale încep de altfel printr-o invectivă la adresa "mincinoşilor de greci" care susţineau că Italia ar fi fost colonizată de ei. După ce a "demonstrat" că italicii descind din Ham, aşadar direct din rădăcina biblică, Annius l-a făcut apoi pe Osiris regele Etruscilor - despre egipteni se putea spune orice, căci hieroglifele lor încă nu erau descifrate - iar din Viterbo, oraşul său natal, metropola fondată de Osiris imediat după potop (când în realitate Viterbo a fost creat prin sec. VIII^p sau nu mult înainte). Fireşte că opera sa a fost o mană pentru genealogişti, el însuşi confecţionând o astfel genealogie pentru papa Alexander VI (Borgia), azi pierdută. Mă întreb dacă nu cumva tocmai această genealogie îi va fi adus şi moartea, tradiţia susţinând că Annius ar fi fost otrăvit la 1502 de către nepotul papei, Cesare Borgia. Cert este că el a fost a fost numit Magister Sacri Palatii, demnitate importantă la Vatican (un fel de sfătuitor privat al papei) deţinută întotdeauna de un dominican.

Nu este de mirare aşadar că Antiquitates variae au fost de la bun început un best-seller, şi au rămas astfel de parcursul întregului sec. XVI, ba şi în cele următoare. Commentaria au devenit un op de mare erudiţie şi l-au transformat pe Annius într-unul unul dintre învăţaţii de frunte ai epocii sale. Iar cărămizile cu care şi-a construit el întreg acest edificiu au fost etimologiile. Etimologii fireşte complet fanteziste, ca şi cele ale dacomanilor de azi.

§6.Frauda

 

Pe lângă faptul că era totuşi neobişnuită o fraudă la un nivel atât de înalt şi atât de îndrăzneaţă (căci Annius nu a falsificat câteva rânduri ori cuvinte ale unui autor ci a inventat autori, opere şi texte pentru a propune o nouă istorie a începuturilor lumii), mulţi dintre contemporani, chiar cei care aveau ştiinţa şi discernământul necesar pentru a sesiza falsul, i-au acordat totuşi încredere fiindcă el le confirma convingeri despre trecutul lor (ori sugerau soluţii chiar mai bune) în care ei "doreau să creadă" (v. Whitford 44). Cu toate acestea, este de remarcat că nici unul din marii filologi ai epocii nu a căzut în capcana lui Annius şi nu a confirmat explicit autenticitatea textelor, deşi unii (între care Sigonius, cum am văzut mai sus) au folosit lucrarea. Lucrarea fusese demascată ca fraudă la numai 6 ani după publicarea textului, în 1504, de către Petrus Crinitus (Pietro Crinito) în De Honesta Disciplina^[20] (v. Whitford 44, n.5), însă opera acestuia nu a avut o mare circulaţie. Însă uu fost numeroşi cei care, chiar de la publicarea ei, au avut îndoieli asupra autenticităţii unora sau altora dintre texte, chiar dacă nu l-au învinovăţit în mod direct pe Annius de fals, ci au crezut (sau au lăsat de înţeles) că s-au produs alte diverse erori în sursele folosite de el. Au fost însă destui şi acei ce au ironizat textele lui Annius ori chiar le-au demascat în mod explicit drept contrafaceri. Iată din nou o listă de exemple:

---

•§6.1. Joannes Rosinus, în Romanarum antiquitatum libri decem ex variis scriptoribus summa fide etc. din 1583, spune la p. 41 (şi altele asemenea în alte locuri):

Berosus, Fabius Pictor & Cato: de quibus tamen auctoribus eruditi non sine causa dubitant...Berosus, Fabius Pictor şi Cato: totuşi de aceşti autori învăţaţii se îndoiesc, şi nu fără motiv.

---

•§6.2. La 1599, în Annales magistratuum et provinciar. S. P. Q. R. ab Urbe condita etc., Stephanus Pighius scrie la p. 44:

Cui opinioni accedunt Cato de originibus, et Myrsilus Lesbius, si modo sunt horum fragmenta quae Viterbiensis Annius ille publicavit. Părere pe care o au Cato în Origini şi Myrsilus Lesbius, dacă într-adevăr lor le aparţin fragmentele publicate de acel Annius Viterbiensis.

---

•§6.3. La 1593, în Syntagma Tragoediae latinae in tres partes distinctum Martín Antonio Delrío afirmă la p.385

375. Danubium] Annianus ille Cato in Originib. Danubium vult ab accolis Danis cognominatum. quasi tunc Dani noti, aut Dani ad Danubium ulli. Danubiul. Cato acela al lui Annius în Origini, vrea ca Danubiul să fie numit de la Danii învecinaţi, ca şi cum Danii ar fi fost cunoscuţi pe atunci, ori ar exista Dani la Danubiu.

---

•§6.4. Exact aceleaşi cuvinte foloseşte cardinalul Péter Pázmány din Esztergom (Petrus Cardinalis Strigoniensis) prin primii ani ai sec. 17 (umanistul maghiar s-a născut la 1570 în Oradea). În vol. III al Operelor sale (în ediţia din 1897) la p.575 scrie:

"Danubius. Anianus Cato, in Originibus Danubium vult ab accolis Danis cognominatum quasi tunc Dani noti, aut Dani ulli ad Danubium".

---

•§6.5. La 1606 Andreas Schott, în Hispaniae Bibliotheca seu de Academiis ac Bibliothecis demască şi el falsul, scriind la p. 420:

Annianus enim, hoc est, fictitius iste Cato, praecipuum sibi scopum figit, ut doceat, Italiae urbes, populosque, non a Graecis originem duxisse, sed contra Graecos ab Italis ortos. Căci Annianus, adică acest Cato închipuit, îşi propune ca scop principal să convingă că oraşele şi neamurile Italiei nu-şi trag originea de la greci, ci că dimpotrivă, Grecii s-ar fi născut din Itali.

Iar la pagina următoare îl numeşte pseudo-Cato iste.

---

Fireşte însă că cei mai aspri critici, şi în termenii cei mai categorici, au fost cei care cunoşteau cel mai bine antichitatea şi limbile vechi, adică marii filologi ai acelor vremuri.

 

 

•§6.6. Iată ce spune renumitul Beatus Rhenanus la 1551, în Beati Rhenani Selestadiensis Rerum Germanicarum libri tres la p. 39:

Sed omnium ineptissimus est Annius quidam in Berosum, autoris fabulosi fabulosior interpres. nam quoties ille hircum mulget, iuxta proverbium, hic cribrum supponit. Non nego tamen doctum fuisse qui nobis Berosum effinxit quisquis fuit. Însă dintre toţi, cel mai aberant în privinţa lui Berosus este un oarecare Annius, interpret şi mai fictiv al unui autor fictiv. Căci de câte ori mulge el ţapul (cum spune proverbul)^[21], el îi pune dedesubt un ciur. Nu neg totuşi că cel care l-a plăsmuit pe Berosus, oricine ar fi fost, era învăţat.

Grafton, citând un alt loc din Rhenanus, scrie la p. 88: "He [adică Annius] invents kings like this whenever he has to"; so Annius's most brilliant critic of the next generation, Beatus Rhenanus, cried in disgust."

---

•§6.7. Printre cei mai timpurii şi mai aspri critici ai lui Annius a fost şi flamandul Joannes Goropius Becanus în Origines Antwerpianae din 1569. În cartea a III-a a lucrării sale el ia pe rând operele fictive publicate de Annius, arătând că unii autori sunt imaginari (Metasthenes la p. 354, Myrsilus Lesbius la 357) şi că în cazul autorilor reali fragmentele nu se potrivesc deloc ori chiar contrazic textele autentice (v. Pseudocato p.355, Pseudofabius p.356, Sempronius ficticius şi Pseudarchilochus la p.357 etc.). Cum arată Grafton (p. 100), unele din demonstraţiile lui Goropius sunt de profunzime filologică. Astfel, de exemplu, pornind de la afirmaţia lui Pseudo-Archilochus că Homer a fost contemporan cu el, Goropius arată că ea este un anacronism, refăcând, într-o manieră absolut modernă, istoricul erorii. Sursa informaţiei, arată el la p.362 şi urm., este Tatianus Assyrius, citat întocmai de Eusebius în Praeparatio Evangelica. Acesta spune (în traducerea latină a lui Goropius): Alii vero tempus ad inferiora deduxerunt, dicentes eum cum Archilocho fuisse. Archilochus autem floruit circa vicesimam tertiam Olympiadem, imperante Gyge Lydo post res Troianas annis quingentis. Însă alţii [şi Goropius merge şi mai departe, descoperind că aluzia îl vizează pe Theopompus!!] l-au adus [sc. pe Homer] mai înspre noi, spunând că el ar fi trăit în vremea lui Archilochus. Dar Archilochus a înflorit cam pe la a XXIII-a Olimpiadă, pe când domnea Gyges Lydianul, la cinci sute de ani după întâmplările de la Troia. În traducerea latină făcută de Hieronymus, dintr-o coruptelă ori printr-o lacună lipseşte cea de a doua jumătate a frazei, astfel încât "precupeţul nostru de antichităţi" (noster antiquitatum mango, e vorba de Annius, cu aluzie la Antiquitates) a rămas cu convingerea că Archilochus şi Homer au fost contemporani, punându-l pe Pseudarchilochus să spună acest lucru explicit.

---

•§6.8. Unul din cei mai aspri critici ai lui Annius a fost fireşte Josephus Justus Scaliger, poate cel mai mare clasicist al epocii moderne, cu siguranţă cel mai mare al sec. XVI. Scaliger vorbeşte de mai multe ori, pe larg, despre Annius Viterbiensis şi falsul său, explicându-i şi erorile, în Opus de emendatione temporum la 1629. (Pentru poziţia lui Scaliger faţă de Annius şi faţă de Antiquitates, v. şi  articolul lui Grafton Traditions etc. )

La p. 3 spune, vorbind despre "chronológii" de duzină care se înmulţiseră în vremea lui: Sed quo non progressa est ἀμηχανία? Berosos, Metasthenes, & nescio quod Catones, ac Philones consulunt, qui ante hos centum annos ex officina nescio cuius indocti & impudentis prodierunt. Dar unde nu a ajuns absurditatea? Ei citează Berosi, Metastheni, nu ştiu ce Catoni şi Philoni care au apărut [numai] o sută de ani înaintea lor, fabricaţi de un oarecare lipsit de ştiinţă şi de ruşine.

Iar mai jos, referindu-se chiar la Annius:

Cuius hominis inscitiam si nihil aliud, certe illud arguere possit, quod Metasthenem pro Megasthene posuit. Si Iosephum Graece, aut Strabonem, aut Athenaeum legisset, is Megasthenem vocari deprehendisset, quem Metasthenem vocat. Ignoranţa acestuia poate fi demonstrată dacă nu prin altceva, măcar prin aceea că scrie Metasthenes în loc de Megasthenes. Dacă l-ar fi citit pe Iosephus în greceşte, sau pe Strabo ori pe Athenaeus, ar fi învăţat că numele pe care el îl pronunţă Metasthenes este (de fapt) Megasthenes.

şi:

qui et novos reges in Perside crearunt, & Assueros Priscos, Assueros Longimanos, Assueros Pios, duos Cyros, & nescio que alia somnia Annij Viterbiensis in medium producunt. Ei (adică aceiaşi pseudo-istorici) au creat şi regi noi în Persia, şi aduc în dicuţie pe Assuerii Vechi, şi pe Assuerii Longimani ('cu mâini lungi'), pe Assuerii Pioşi, doi Cyrus şi nu ştiu ce alte închipuiri de ale lui Annius din Viterbo.

Iar la p. 547:

ut nugator ille Viterbiensis et eius sequaces...fabulati sint. ..aşa cum bat câmpii acel flecar din Viterbo şi învăţăceii lui...

---

•§6.9. Cam în aceeaşi vreme, la 1635, un alt titan al studiilor clasice, Gerardus Joannes Vossius (Gerrit Janszoon Vos) în De arte grammatica afirmă la p. 369:

Quasi Xenophon quisquam latine scripserit, vel Aequivocorum horuncce auctor sit alius ab illo impostore non indocto, Ioanne Annio, Viterbiensi monacho. Ca şi cum vreun Xenophon ar fi scris în latină, sau ca şi cum autorul acelor Aequivoca ar fi altcineva decât impostorul acela, altfel nu prost, Ioannes Annius, monah din Viterbo.

 

Alţi critici serioşi au fost Melchior Cano, cărturarul portughez Gasper Barreiros, anticarul florentin Vincenzo Borghini (v. Grafton 80 şi urm.) şi alţii pe care nu-i mai amintesc, care au adunat şi ei încetul cu încetul dovezi la "dosarul" lui Annius.

Deşi, după primele demascări, cei mai mulţi au luat o poziţie prudentă, fără să îl acuze totuşi făţiş de impostură aşa cum am văzut mai sus că au făcut Scaliger, Vossius, Rhenanus ş.a., în cercuri restrânse, mai ales universitare ori monahale, Annius şi-a găsit mulţi suporteri.

 

•§6.10. Iată aici cele scrise la 1615 de unul din fraţii dominicani, fra Giovanni Pio, în Della nobile et generosa progenie del P. S. Domenico in Italia, p. 200. Este un avocat firav, neîndemânatic şi lipsit de argumente în faţa celor care îl "calomniază":

Bunul călugăr, fără prea multă ştiinţă, crede că lipsa dovezilor materiale e de vină pentru acuzaţia de calomnie, iar nu inconsistenţele textelor publicate: anacronisme de tot felul, contradicţii cu autorii antici autentici, elemente de limbă imposibile sau neverosimile, susţinerea unor idei năstruşnice, "originalităţi" complet străine spiritului antic ş.a m.d. Convins de integritatea lui Annius i-a dat şi el o mână de ajutor, atât cât a putut, "amintindu-şi" că a văzut şi el originalele lui Annius, pe când era tânăr.

Am văzut mai sus că Bormann îi amintea printre cei aflaţi de partea lui Annius pe Strigonius şi Sylburgius, Grafton citează şi el pe prof. John Caius de la Cambridge (p. 96), un fervent apărător al său, şi mai sunt fireşte şi alţii. "Până recent" - scrie Grafton l p.83 - "învăţaţi serioşi au încercat ocazional să-l spele pe Annius de acuzaţia de fals - să facă din el un transmiţător autentic al unor texte păstrate în Armenia sau, mai plauzibil, victima credulă a unui falsificator". Lucrurile au fost însă definitiv tranşate o dată cu publicarea (de către cercetătorii italieni în special) a lucrărilor sale rămăse până acum inedite. Analizate în detaliu de către E. Fumagalli, acestea demonstrează clar că ideea falsurilor exista la el de mai multă vreme şi că în scrierile mai timpurii, atât în Epitome (după istoria, pierdută, a oraşului Viterbo) cât şi în diverse scrisori private, el citează deja din autorii pe care îi va "descoperi" mai târziu, iar forma acestor citate încă nu este cea pe care ele o vor avea în ediţia publicată în 1498.

 

§7. Dacii la Pseudo-Cato al lui Annius (Anianus Cato)

 

•Annius dă 22 de fragmente ca aparţinând Originilor lui Cato. Singurul care interesează discuţia noastră apare în c. VII (paginile nu sunt numerotate), într-o frază despre peninsula Histria. Spune Pseudo-Cato:

Histria quoque a duce misso a Iano nomen retinet. At Graecorum quidam scribunt dictum ab Istro amne cognomine Danubio; cui Dane gentes accolae nomen impressere: fabulanturque ramum ex eo in Histriam primum ab Istro effluere. Şi Histria şi-a păstrat numele de la o căpetenie trimisă de Ianus. Dar unii greci spun că s-a numit de la râul Istru, numit şi Danubiu, căruia numele i l-au dat neamurile vecine ale Danilor.

Aşa cum vedem, nu sunt menţionaţi aici nici Geţii şi nici Dacii, ci Danii. Aceştia sunt într-adevăr consideraţi ca locuind pe malurile Danubiului, deci o identificare a lor cu Dacii este subînţeleasă. Avem aici unul din nenumăratele exerciţii etimologice care îi plac atât de mult lui Annius.  Fireşte că el conţine un anacronism patent, căci numele danezilor a fost cunoscut romanilor mult mai târziu (primele atestări par să fie în sec. VI la Iordanes şi Procopiu, cunoscuţi mai bine din sec. VII, de la GR şi alţii). De ce apreciază d-ra Peţan în n.15 că "Între numeroasele etimologii propuse pentru Danubius, aceasta devine cea mai plauzibilă, cu condiţia ca citatul lui Briet să fie autentic"...numai dumneaei ştie. Calitatea etimologiei fireşte că nu are nici o legătură cu autenticitatea fragmentului. Ea ar fi fost complet fantezistă şi dacă fragmentul ar fi fost autentic.

Putem aşadar reface acum istoricul "preţioaselor informaţii" pe care ni le-a dat pseudo-Cato despre geţi, pe care bunii "cărturari nordici" ni le-au transmis cât au putut, şi pe care răii cărturari români de azi le-ar fi ascuns, dacă nu ele ar fi fost "aduse la lumină" (cum zice Nanni) de către d-na Crişan şi d-ra Peţan:

-un călugăr fără prea multă onestitate intelectuală, dornic de glorie, inventează nişte autori şi nişte texte pentru a-şi impune propria viziune asupra începuturilor lumii. Între aceştia şi un pseudo-Cato, pe care îl pune să afirme că numele Danubiului vine de la Dani, care locuiesc pe malurile lui.

-unii din umaniştii de la începutul sec. XVI au preluat întocmai textul lui Pseudo-Cato, fie acceptându-l, fie cu îndoieli, fie respingându-l. Se naşte astfel o controversă.

-alţii au adăugat la textul iniţial şi precizarea, informaţie banală în acea vreme, că Danii sunt aceiaşi cu Dacii (precum şi Geţii cu Goţii).

-şi uite aşa au ajuns dacomanii noştri, citind "cărturari nordici", să-i atribuie bietului Cato rânduri despre daci şi despre geţi.

 

 

§8. Concluzii

 

Este interesantă incursiunea pe care am făcut-o în istoria filologiei clasice a secolelor XV-XVII, prilejuită de "descoperirile" naive ale d-nei Crişan şi ale d-rei Peţan. Este o incursiune în lumea unor titani. Un Petrarca, Vossius, Casaubon, Scaliger şi atâţia alţii au pus bazele filologiei moderne fără să aibă la îndemână nici ediţiile critice, nici dicţionarele şi enciclopediile de care dispunem noi azi, nici biblioteci cu tot ce s-a scris în lume, nici periodice şi nici internet. Numai uriaşa lor cultură, o neobişnuită curiozitate intelectuală şi perfecta stăpânire a limbilor vechi (nu doar greaca şi latina, ci şi ebraica şi araba, ba unii şi armeana, turca şi persana; să ne gândim doar la Cantemir, splendid produs al acestei Renaşteri europene) au făcut posibile opere ca ale acestora, aflate mult peste epoca lor, care au făcut emuli şi au tras ştiinţele în sus, după ei. Cu această ocazie am aflat şi eu, şi v-am transmis şi dvs., lucruri de care nu ştiam până acum, de pildă de existenţa acestui atât de pitoresc Annius din Viterbo.

Dar acest subiect nu era în planul meu de cercetare. Ca să fac această investigaţie şi ca să scriu acest articol mi-am amânat cu patru-cinci zile lucrările mele curente. "Un nebun aruncă o piatră în apă şi şapte înţelepţi n-o pot găsi" spune o vorbă adevărată;  căci se dovedeşte într-adevăr mult mai anevoios să demontezi şi să demonstrezi pe înţelesul tuturor falsitatea unor teorii cum sunt cele dacomanice (cu cât mai gogonate, cu atât mai crezute, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Antichităţilor lui Annius), iar operaţia ia mult mai mult timp decât le-a luat autorilor lor să le scrie. Or, sunt mii şi mii de prostii cu care dacomanii au intoxicat şi intoxică zilnic cititorii de carte şi de internet. Mulţi dintre cititorii care nu se lasă amăgiţi de poveştile dacomanice şi chiar unii dintre cei ce se ocupă de istorie şi filologie cer ca specialiştii să ia mai ferm poziţie împotriva acestor aberaţii, eventual explicând celor dispuşi să citească în ce constau erorile dacomanice şi ce spune ştiinţa adevărată despre aceste chestiuni. Însă cine dintre cercetătorii serioşi poate fi pus să-şi sacrifice ani din viaţă şi din carieră pentru a răspunde tuturor acestor inepţii, care nu sunt nimic altceva decât maculatură fără nici o valoare, de la un capăt la altul? Şi oare merită un astfel de efort?? Cei avizi de senzaţionalul dacomanic, de materiale pur naţionaliste, pan-româniste şi protocroniste sunt în mod exclusiv oameni cu o educaţie precară sau dezechilibrată (chiar şi aceia care au terminat o facultate, şi chiar şi puţinii dintre ei calificaţi în studii istorice: filologi (ba iată, şi doctori în filologie) trecuţi prin şcoală precum gâsca prin apă, ori istorici făcuţi la duzină pentru a cerceta istoria miscării muncitoreşti în folosul 'partidului'). Trebuie spus foarte limpede acest lucru: dacomania nu poate prinde decât la cei cu o spoială de cultură, făcută din auzite, din ziare şi de la televizor. Ea este în acelaşi timp o consecinţă, dar şi un indicator al ignoranţei cuiva. Pe cei ce şi-au format deja convingeri dacomanice - evident pe criterii strict emoţionale ("patriotice", naţionaliste) - este greu, dacă nu imposibil, să-i faci să înţeleagă, cu argumente raţionale (cu cărţi, cu articole ştiinţifice ori de popularizare), că se află în eroare! Ei pur şi simplu nu înţeleg un astfel de discurs, nu pot urmări un raţionament (chiar simplu) până la capăt şi, mai ales, nu sunt dispuşi să accepte că s-au înşelat, ei transformând orice dispută de idei într-o răfuială personală. Judecata raţională, ca şi decizia şi acţiunea conforme cu ea, presupun un tip de gândire superior, format în şcoală, care cere pe de o parte un învăţământ de o bună calitate (pe care România nu-l mai are), iar pe de alta cere din partea elevului şi studentului un efort intelectual (pe care tinerii de azi nu mai ştiu nici cum şi nici de ce să-l facă). Iar la baza unei societăţi cu o gândire sănătoasă au stat mereu, şi stau şi azi (fireşte, în ţările în care guvernanţii sunt interesaţi de nivelul intelectual al cetăţenilor lor) studiile clasice, desfiinţate practic în România de azi şi aflate probabil în cea mai proastă situaţie din ultimii 150 de ani [vezi aici un semnal de alarmă tras de prof. Radu Ardevan].

În mod normal, un absolvent de liceu (care nu a trecut prin şcoală degeaba) ar trebui dacă nu să aibă cunştinţele care să-i permită să respingă categoric şi argumentat inepţiile dacomanice, măcar să-şi dea seama că ceva nu e în regulă cu ele, fiindcă este totuşi împotriva oricărui bun simţ să admiţi că o grămadă de amatori de cele mai diverse profesiuni, de la ingineri şi economişti la veterinari şi farmacişti, să fie experţi în studii antice şi în limba dacilor, iar toţi cei care au studiat sistematic aceste lucruri, de la studenţii de pe băncile universităţilor, la cercetători, profesori şi academicieni, atât români cât şi străini, să fie nişte proşti, înguşti la minte, fricoşi, lipsiţi de coloană vertebrală şi aşa mai departe!! Dacomania devine astfel, ca şi manelele, o etichetă care ne arată limpede şi din primul moment cu ce fel de om avem a face. Un prieten mi-a spus că am dat prea mare importanţă în acest articol celor două doamne şi producţiilor lor. Poate are dreptate. Şi totuşi, când văd că sunt de acum agresat din toate părţile de această adevărată psihoză dacomanică^[22], întreţinută cu bună ştiinţă sau doar din ignoranţă de unii cu pretenţii de specialişti, simt câteodată nevoia să dau cu căciula'n Dumnezeu, cum se spune, chiar dacă n-am să fac mare scofală cu asta. Căci şi acest articol va fi probabil încă unul din episoadele unei lupte cu morile de vânt.

 

Câteva repere bibliografice pe internet:

 

Multe din volume se găsesc pe internet (Google Books sau Internet Archive) şi pot fi consultate, cel puţin parţial. La unele am dat adresele web:

• Baffioni Giovanni & Mattiangeli Paola: Annio da Viterbo: Documenti e Ricerche, Consiglio nazionale delle ricerche, 1981.

• Fumagalli, Eduardo: Un falso tardo-quattrocentesquo: lo Pseudo-Catone di Annio da Viterbo, în Vestigia. Studi in onore di Giuseppe Billanovich, 1, 1984, 337-363 (Bibliogr. la 337 nota 1).

• Grafton, Anthony & Blair, Ann: The transmission of culture in early modern Europe, University of Pennsylvania Press 1990, în special cap. I, Invention of Traditions and Traditions of Invention in Renaissance Europe: the Strange Case of Annius of Viterbo, p. 8-38 (Grafton).

• Grafton, Anthony: Defenders of the text: the traditions of scholarship in an age of science, 1450-1800, Harvard University Press, 1994, cap. 3: Traditions of Invention and Inventions of Tradition in Renaissance Italy: Annius of Viterbo, 76-103.

• Grafton, Anthony: Joseph Scaliger: A Study in the History of Classical Scholarship, Oxford-Warburg Studies, Oxford: Clarendon Press, 1983).

• Grafton, Anthony: April Shelford şi Nancy G. Siraisi, New Worlds, Ancient Texts: The Power of Tradition and the Shock of Discovery, Cambridge, Mass.: Harvard U.P., 1992.

• Grimm, Alfred: Osiris, Koenig der Etrusker, Givanni Nanni da Voterbos "Tabula Osiriana Aegyptia" als Beitrag zur Querelle des Anciens et des Modernes, în Thomas Gluck-Ludwig Morentz (edd.), Exotisch, Weisheitlich und Uralt, Hamburg 2007, 81-116.

• Jones, Mark (assistant keeper la Department of Coins and Medals de la British Museum): Fake?The Art of Deception, University of California Press 1990, nr. 42 (Annius of Viterbo's fake texts and inscriptions), p.64 şi urm.

• Drake Rowland, Ingrid: The scarith of Scornello: a tale of Renaissance forgery, University of Chicago Press, 2004.

• Stephens, Walter: Berosus Chaldaeus: counterfeit and fictive editors of the early sixteenth century, 1979 (teză de doctorat la Cornell University) şi 2008.

• Stephens, Walter:Giants in Those Days: Folklore, Ancient History, and Nationalism, Lincoln: University of Nebraska Press, 1989.

• Stephens, Walter: When Pope Noah Ruled the Etruscans: Annius of Viterbo and His Forged Antiquities, în Modern Language Notes 119 (2004).

• Weiss, Roberto: Traccia per una biografia di Annio da Viterbo, în Italia medioevale e umanistica 5 (1962), 425-441 [nu e pe web].

• Whitford, David Mark: The curse of Ham in the early modern era: the Bible and the justifications for slavery, Ashgate Publishing, 2009.  Cap. 3, Gods, Giants and Kings (p.43-76) este dedicat lui Annius of Viterbo; bibl. la p.45 n.7-8.

• Wood, Christopher S.: Forgery, replica, fiction: temporalities of German Renaissance art, 265 sqq.

Iată şi câteva dintre ediţiile Antichităţilor lui Ioannes Annius (Giovanni Nanni) care se pot găsi pe internet:

Ediţii Annius pe Google Books:

•1555: Berosi Chaldaei Sacerdotis Reliquorumque consimilis argumenti etc.

•1560: Antiquitatum variarum auctores...

•1612: Berosi Sacerdotis chaldaici antiquitatum libri quinque etc.

•1554: Berosus et alii eius argumenti autores de chronologica priscae etc.

•1545: Berosi sacerdotis Chaldaici, Antiquitatum libri quinque, cum etc.

•1545: Berosi ... Antiquitatum libri quinque.

•1552: Berosi ... Antiquitatum Italiae ac totius orbis libri quinque