Toponime procopiene

[Publicate în SCIVA, 2007, 1-2]

Sub acest titlu generic voi prezenta în numărul de faţă şi în cel viitor al revistei o serie de articole dedicate toponimelor balcanice enumerate de Procopius în De Aedificiis. Ele sunt menite să prezinte o serie de descoperiri şi observaţii asupra acestui text procopian pe care pe care le-am adunat de-a lungul timpului. Ele vor fi încheiate cu un studiu dedicat explicării şi corectării principalei erori de copiere care a alterat forma originală a celei de a doua liste de toponime a cărţii a IV-a a lucrării, cea care acoperă provinciile diocezei Thracia.

Ediţia folosită pentru citarea numelor şi fragmentelor de text este cea a lui Jacobus Haury, Procopii Caesariensis Opera Omnia, vol. IV (De Aedificiis), Lipsiae 1964. În cuprinsul articolelor, fiecare toponim va fi identificat prin numărul paginii şi al rândului la care se află el în această ediţie, uneori, acolo unde este nevoie, şi printr-o abreviere care arată titlul sub care este aşezat.

Deasemenea, pentru o serie de lucrări des utilizate mi s-a părut mai convenabil să folosesc abrevieri sugestive, acestea fiind:

Beševliev Kastellnamen = Veselin Beševliev, Zur Deutung der Kastellnamen in Procops Werk "De Aedificiis", Amsterdam 1970.

Beševliev Geographie = V.Beševliev, Zur Geographie Nordost-Bulgariens in der Spätantike und im Mittelalter, în Linguistique Balkanique 4, Sofia 1962

Detschew Sprachreste = Dimiter Detschew, Die thrakischen Sprachresten, Wien 1957.

IGB = Georgi Mihailov, Inscriptiones Graecae in Bulgaria Repertae, Sofia 1958-1970 (vol. I-IV), 1997 (vol. V)

CIL = Corpus Incriptionum Latinarum

FHD = Izvoarele Istoriei României [Fontes Historiae Dacoromanae] Bucureşti,  I (De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, 1964), II (De la anul 300 până la anul 1000, 1970)

FGHB = Grăcki izvori za bălgarskata istorija [Fontes Graeci historiae Bulgaricae] II-VI = Izvori za bălgarskata istorija [Fontes historiae Bulgaricae] III. VI. VIII. IX. XI

Pokorny IEW = Julius Pokorny - Indogermanisches etymologisches Wörter-buch, ed. III (Tübingen-Basel 1994)

Miller, Itin.Rom.= Konrad Miller, Itineraria romana. Romische reisewege an der hand der Tabula  Peutingeriana, Stuttgart, 1916.

BIAB = Bulletin de l'Institut Archéologique, Bulgare, Sofia (nr.1 din 1921)

1. Ζικίδεβα-Σπίβυρος  (148.9-10)

§1.1. Plasat de Procopius sub titlul Μυσίας, între Νικόπολις şi Σπίβυρος, toponimul Ζικίδεβα a fost considerat până nu demult un dublet greşit scris şi greşit aşezat al uneia din cele două Sucidave moesiene[1]. Astfel, V. Beševliev, care s-a ocupat în mod stăruitor atât de geografia Moesiei Secunda cât şi de listele procopiene de toponime, deşi constată că Ζικίδεβα este unul şi acelaşi cu Ζικιδίβα de la Theophylaktos Simokatta, le consideră pe amândouă variante[2] ale lui Συκιδάβα[3]. În 1986 P. Schreiner[4] contestă însă identitatea acestora şi plasează Zikideva undeva pe Iantra, între Nicopolis (Nikjup) şi Iatrus (Krivina). V. Velkov, într-un articol apărut în 1988[5], afirmând şi el individualitatea Zikidevei, propune identificarea ei cu marea cetate de pe colina Tsarevets, din marginea estică a oraşului modern Veliko Tărnovo. În sprijinul ipotezei sale Velkov aduce ca argumente textele lui Procopius şi Theophylaktos Simokatta, precum şi o propunere etimologică, după care numele Devin grad, purtat de colina vecină spre sud cu Tsarevets, ar proveni chiar de la cel al Zikidevei. Ipoteza lui Velkov a fost reluată în 1997 de V. Dinčev[6], printr-o construcţie elaborată dar neechilibrată, în care autorul bulgar încearcă să pună de acord informaţiile documentare cu rezultatele săpăturilor arheologice de la Nikjup şi Tsarevets. Pornind însă de la convingerea că localizarea Zikidevei la Tsarevets este ca şi demonstrată, articolul lui Dinčev, dedicat – cum spune titlul – în primul rând aspectelor urbanistice ale cetăţii de la Tsarevets, se preocupă doar în a doua sa parte de argumentarea ipotezei lui Velkov, trecând prea rapid peste interpretarea textelor istorice care ar fi trebuit să constituie centrul sau de interes.

Stabilirea identităţii şi poziţiei geografice a Zikidevei este, cum se va şi vedea mai jos, importantă pentru geografia istorică a Moesiei Secunda, mai ales către sfârşitul antichităţii, când ea a devenit una din localităţile însemnate ale acestei provincii, important nod rutier şi sediu episcopal. Din acest motiv, ca şi din acela că –  aşa cum cred – izvoarele istorice se opun concluziilor la care ajung Velkov şi Dinčev, mi-am propus ca în articolul de faţă pe de o parte să analizez critic argumentele celor doi autori bulgari (aşa cum apar ele în studiul cel mai recent, cel citat al lui Dinčev din 1997), iar pe de alta să înfăţişez propria interpretare a textelor disponibile şi să propun un nou model geografic pentru localizarea Zikidevei.

***

§1.2. Nicopolis ad Istrum. Istoria Zikidevei este strâns legată de cea a oraşului Nicopolis ad Istrum în epoca romană târzie şi de aceea consider potrivit să încep printr-o scurtă trecere în revistă a principalelor etape ale existenţei acestui important oraş din centrul Moesiei Secunda. Fondat de către Traian, ca şi Marcianopolis şi Nicopolis ad Nestum, undeva între 106 şi 110 AD, în cinstea uneia din victoriile sale decisive din Moesia Inferior, împotriva Sarmaţilor (după Iordanes[7]) ori a Dacilor (după Am-mianus Marcellinus[8]), Nicopolis ad Istrum avea să fie, cel puţin pentru următoarele trei secole, unul din cele mai mari oraşe ale acestei provincii. După ce în primele secole de istoriografie modernă a fost considerat acelaşi cu Nikopol de pe Dunăre, oraşul antic a fost corect identificat – de către geograful francez d'Anville[9], către sf. sec. al XVIII-lea – cu marile ruine (peste 20 ha) aflate la 3 km. S de satul (Stari) Nikjup, pe malul stâng al Iantrei (vechiul Iatrus), la 44 km. sud de Dunăre şi la cca. 20 km. nord de Veliko Târnovo.

Săpăturile arheologice de aici[10] au arătat că în sec. IV-V, dar mai ales în a doua jum. a sec. V, oraşul decade vertiginos, viaţa sa urbană încetând definitiv pe la sf. sec. VI ori în primii ani ai sec. VII. Concomitent cu decăderea oraşului de la Nikjup, care acum îşi reduce incinta fortificată la doar 5.74 ha., fază numită de arheologi Nicopolis ad Istrum II, se produce ascensiunea cetăţii cu nume necunoscut de pe Tsarevets – una din cele patru coline dintre meandrele Iantrei pe care se va ridica mai târziu Veliko Tărnovo, capitală a Ţaratului Bulgar – de la o aşezare non-urbană fortificată la aceea de important oraş. Aici viaţa va continua până către sfârşitul sec. VII, deci aproape un secol mai mult decât la Nikjup, când şi această cetate va fi abandonată, printr-o evacuare organizată, cu siguranţă din pricina cuceririi Moesiei de către proto-bulgarii lui Asparuh şi a înfiinţării primului ţarat bulgar, la 681 (explicaţie convingătoare a lui Dinčev[11]). Pentru a pune de acord această realitate arheologică incontestabilă cu datele documentare, care par să o contrazică întru totul, ele continuând să menţioneze Nicopolea ca oraş important până în sec. al VII-lea, unii dintre arheologii bulgari au presupus pe bună dreptate că la sf. sec. al VI-lea oraşul se va fi mutat, cu populaţie şi cu nume, de la Nikjup – rămas un simplu fort – la Tsarevets[12].

§1.3. Ipoteza Velkov-Dinčev. Dinčev însă, convins de justeţea ipotezei lui Velkov, pe care şi-o însuşeşte fără rezerve, neagă teza mutării Nicopolei la Tsarevets[13], propunându-şi să demonstreze în schimb că aici se afla Zikideva. În acest scop el întreprinde o superficială trecere în revistă a autorilor de după sec. IV, autori cu multă informaţie contemporană originală, fapt de natură să atragă imediat atenţia asupra şubrezeniei construcţiei sale. Astfel, el îl omite cu totul pe Iordanes. Pe Hierocles, care prezintă, cu certitudine, o situaţie contemporană lui – adică de prin primul sfert al sec. VI –, el îl pomeneşte numai ca model al listelor episcopale de mai târziu, nu şi pentru  informaţia sa geoadministrativă, un adevărat reper de la începutul acestui secol. Procopius, dar mai ales Theophylaktos Simokatta – a cărui mărturie este de o importanţă covârşitoare în problema pe care o dezbatem – sunt amintiţi doar în treacăt, şi atunci numai pentru a confirma vecinătatea geografică dintre Zikideva şi Nicopolis. Convingerea lui Dinčev, în urma acestei succinte prezentări, este că autorii de după sfârşitul secolului al V-lea – când rolul de centru regional este preluat de către cetatea de la Tsarevets – continuă să menţioneze Nicopolea ca mare oraş doar din inerţia tradiţiei care, mai ales în documentele bisericeşti şi istorice, ar fi perpetuat un anacronism, intrând astfel în conflict cu realitatea geografică a epocii. Cei doi episcopi de Nicopolis[14] păstraţi la Le Quien[15] (Marcellus la 458, dar mai ales Amantius la 518), spune Dinčev, vor fi fost de Nicopolis doar cu numele, în timp ce sediul lor s-ar fi aflat în realitate la Zikideva, pe Tsarevets. Minimalizând astfel, intenţionat sau nu, importanţa izvoarelor anterioare secolului al VII-lea, Dinčev mută în schimb centrul de greutate al demonstraţiei asupra interpretării geografice a câtorva liste de episcopate, în fapt asupra celei mai vechi dintre ele, cunoscută drept lista lui Pseudo-Epiphanios, în care vede un document corect şi demn de încredere, o aducere la zi a listelor administrative învechite ale bisericii din sec. VI sau VII.

Pentru oricine s-a ocupat mai îndeaproape de geografia istorică a acestor teritorii şi de izvoarele ei documentare, este limpede că structura demonstraţiei lui Dinčev şi argumentele folosite de el au fost menite de la bun început să susţină concluziile, formulate aprioric. Dacă şi-ar fi propus să afle unde era Zikideva şi nu să demonstreze că ea era la Tsarevets, Dinčev şi-ar fi început cercetarea prin interogarea minuţioasă a martorilor – autorii secolelor critice în istoria Nicopolei – şi de abia apoi ar fi încercat punerea lor de acord cu rezultatele săpăturilor arheologice. De aceea, deşi închegată, bine condusă şi aparent verosimilă, argumentaţia autorului bulgar nu rezistă unei confruntări mai în detaliu cu izvoarele istorice. Superficialitatea cu care el a expediat informaţia acestora nu permite o discuţie critică punctuală asupra unora sau altora din afirmaţiile şi interpretările sale, obligându-ne să refacem integral această investigaţie, prin identificarea autorilor şi informaţiei de interes în această chestiune.

§1.4. Argumentul Devin Grad = deva. Să vedem însă mai întâi ce credibilitate şi greutate putem acorda argumentului lingvistic adus de Velkov în sprijinul localizării Zikidevei la Tsarevets (de altfel amintit, dar nereluat de Dinčev). Devin Grad este un nume cu tulpina Devin-, de la rădăcina Devin-/Deven-/Devn-, care nu este nici pe de parte rară în toponomastica bulgară. Pe lângă Devnja, numele modern al Marcianopolei, cu o bogată ramificare locală, mai există un Devino în distr. Razgrad, Deveni (Mihajlovgrad), D(j)evin (Smoljan), Devenci (Loveč) şi un alt Devenci lângă Haskovo, pentru a nu le enumera decât pe cele care sunt astăzi nume de localităţi, radicalul fiind însă mult mai frecvent în microtoponimia bulgară. Este o simplă întâmplare că aceste toponime apar într-adevăr mai des la nord de Balcani, deci pe vechiul teritoriu de răspândire a formantului –deva, de vreme ce ele sunt bine cunoscute şi în Bulgaria sud-balcanică, aşa că nu există nici un temei statistic pentru a lega rădăcina devin-/deven-/devn- de cuvântul daco-moesian. Ea se explică, dimpotrivă, mult mai bine prin bulgara veche, ca un derivat adjectival de la deva (де́ва)[16] "fată, fecioară", Devin Grad însemnând aşadar "Cetatea fecioarei". De altfel, Devin Grad se numeşte nu colina pe care Velkov caută Zikideva (adică Tsarevets), ci cea vecină cu ea spre sud-est (v. fig.3), pe care se află ruinele cetăţii Momina Krepost, în traducere "Cetatea fecioarei" (de la sinonimul bg. momina "fecioară" şi krepost "cetate"), aşadar un sinonim perfect al lui Devin Grad. Că aceasta este etimologia corectă a numelor cu rad. Devin-/Deven-/Devn- ne-o confirmă şi varianta turcească a unui alt Devino (cel de lângă Razgrad), care este Kâzlar kjoj, adică "Satul fetelor" (tc. kızlar köy, de la kız "fată, fecioară"). Chiar dacă fără rezultate pozitive în acest caz, utilizarea programatică a argumentelor lingvistice în cercetările de ordin geografic şi istoric constituie însă un adevărat comandament metodologic în tracologie, procedeul întrebuinţat de Velkov fiind neîndoios corect. Utilizarea indiciilor şi tehnicilor filologice şi lingvistice în studiile de geografie istorică – făcută încă empiric – va avea însă nevoie de o amplă lucrare teoretică pentru a putea deveni o metodă statuată ştiinţific, solidă şi larg acceptată de către cercetători.

§1.5. Mărturiile autorilor din sec. VI-VII. Să examinăm în continuare, pe scurt şi în ordine cronologică, textele care menţionează Nicopolea după presupusa ei dispariţie dintre oraşele importante ale Moesiei, deci de la începutul sec. al VI-lea încolo.

§1.5.1. Pentru Hierocles, pe la 527-528 când a scris Synecdemus[17], Nicopolis este unul din cele şapte centre administrative[18] ale Moesiei. Aceasta înseamnă că el va fi avut o regiune administrativă proprie (χώρα ori regio[19]), căreia îi era capitală, şi că va fi fost sediu episcopal.

Ref.	Text Hierocles	Forma corectă (din alte izvoare)	Loc modern
1	ε '. Ἐπαρχία Μυσίας , ὑπὸ ἡγεμόνα , πόλεις ζ '	Μυσ ί α β'
2	Μαρκιανούπολις	Μαρκιανούπολις	Devnja
3	Ὀδυσσός	Ὀδησσός	Varna
4	Δωρόστολος	Δορόστολος	Silistria
5	Νικόπολις	Νικόπολις	Stari (Eski)-Niküp
6	Νόβαι	Νόβαι	Stâklen (lângă Svištov)
7	Ἀππιάρια	Ἀππιαρία	Rahovo (ori Orjahovo)
8	Ἐβραιττός	Ἄβριττος	Abrit, fost[20] Abtat-Kalesi, aproape de graniţa româno-bulgară

 

În Getica lui Iordanes (scrisă la 551), numele oraşului apare de două ori. În pgf.101 (cap.XVIII), găsim: [Cniva] Nicopolim accedit, quae iuxta Iatrum fluvium est constituta notissima; quam devictis Sarmatis Traianus et fabricavit et appellavit Victoriae civitatem. [(Cniva) ajunge la Nicopolis, care este o ctitorie renumită pe râul Iatrus, pe care a construit-o Traian după ce i-a învins pe Sarmaţi şi tot el a numit-o Oraş al Victoriei]. Către sfârşit, în pgf.267 (cap. LI), el spune despre Goţii Mici (numiţi şi ai lui Ulfila, germ. Wulfilagoten): erant si quidem et alii Gothi, qui dicuntur minores, populus inmensus[...]. hodieque sunt in Moesia regionem incolentes Nicopolitanam ad pedes Emimonti gens multa, sed paupera et inbellis nihilque habundans nisi armenta diversi generis pecorum et pascua silvaque lignarum. [Existau într-adevăr şi alţi Goţi, care erau numiţi Mici, mulţime nenumărată (...). [Ei] sunt şi azi în Moesia, locuind regiunea Nicopolitană la poalele muntelui Haemus, neam mare, dar sărac şi paşnic, şi fără altă avere decât cirezi de felurite vite, păşuni şi păduri pentru lemn]. Deşi nu multe, informaţiile pe care ni le transmite Iordanes în aceste două scurte pasaje sunt însă capitale, mai întâi pentru că ele sunt specifice, vizând direct problema în discuţie, şi apoi pentru că prezintă o realitate contemporană şi familiară autorului. Roman de ascendenţă gotică, cum o spune el însuşi, originar din Moesia Secunda, poate chiar din apropierea Nicopolei, Iordanes ne transmite în mod neîndoios două categorii de informaţii. Pentru istoria mai veche el citează sau copiază autori mai vechi, dar despre cea contemporană lui (ori anterioară lui cu câteva decenii) el vorbeşte fie din proprie experienţă, fie din spusele bătrânilor din neamul său. Este aşadar de aşteptat ca tot ce ne transmite el despre Moesia[21], inclusiv despre Nicopolis, să fie luat drept informaţie nu doar corectă, ci de primă mână. Or, el spune că şi pe vremea sa acest oraş este o aşezare celebră (est constituta notissima, la prezent) şi centru regional, de vreme ce era capitala unei regio Nicopolitana. Prin regio Nicopolitana din pasajul citat mai sus trebuie înţeleasă diviziunea administrativă (în greceşte χώρα) a Moesiei[22] care avea capitala la Nicopolis, ceea ce – în ultimă instanţă – înseamnă că la 551 situaţia acestui oraş era neschimbată faţă de cea înfăţişată cu un sfert de veac înainte de către Hierocles[23].

§1.5.2. Procopius, doar câţiva ani mai târziu, prin 558, în cea de a doua listă anexă de toponime a cărţii a IV-a a operei sale De Aedificiis, deşi fără să le precizeze statutul ori rangul, menţionează Nicopolis şi Zikideva în Moesia (Μυσία), una lângă alta, printre localităţile din interiorul acestei provincii.

Ordinea expunerii, anunţată în subtitlu, este, cum vedem: la Pont, la Istru şi în interior, textul păstrat nemaifăcând însă distincţia între porţiunile de listă aparţinând fiecăreia din aceste zone. Drumul danubian şi cel pontic fiind însă foarte bine cunoscute, putem izola, prin eliminare, localităţile care aparţineau interiorului provinciei: de la Ἀππίαρα la Λιμώ(=Dimo) (148.1-4) sunt localităţi la Danubius, iar Ὀδυσσός (148.5) este la ţărmul Pontic. De la Κιστίδιζος (148.12), poate chiar de la Πόλις Κάστελλον(148.11), şi până la 25.Κούσκαυρι şi 26.Κούσκουλι (ambele aflate la sfârşit de listă), circa 12 toponime aparţin cu siguranţă Haemimontului[24]. Pe drumul interior se aflau aşadar localităţile cuprinse aproximativ între 148.6 şi 10, adică Βίδιγις, Ἀρῖνα, Νικόπολις, Ζικίδεβα şi Σπίβυρος (eventual şi 11.Πόλις Κάστελλον). Despre modelul geografic propus de această porţiune de listă voi vorbi însă pe larg mai jos, când voi discuta localizarea Zikidevei (§1.5.5).

Trec deocamdată peste mărturia lui Theophylaktos Simokatta, pe care, urmând ordinea cronologică, ar fi trebuit să o discut în acest loc. În chestiunea Zikidevei naraţiunea acestui autor de început de sec. VII este însă mai importantă decât toate celelalte la un loc şi de aceea cred că este mai potrivit să fie analizată în detaliu, după această succintă trecere în revistă a celorlalte surse.

§1.5.3. Listele de episcopate. O dată cu sec. VII apar şi listele de episcopate (cunoscute sub numele de Notitiae Episcopatuum), care înregistrau organizarea bisericii (orientale în cazul nostru) în diferite momente istorice, practic până în epoca modernă. Relevante pentru existenţa Zikidevei sunt cinci din ele, provenind din sec. VII-IX. Cea mai veche pare să fie Notitia (Pseudo-) Epiphanii[25], probabil chiar din sec. VII (având ca limită ante quem 733 p.Chr, dar nu mai devreme de domnia lui Heraclius). După unii şi lista numită Notitia tempore Isaurorum[26] (pe care o voi numi în continuare Notitia Isaurorum) este tot de sec. VII, deşi cei mai mulţi o datează între 733 şi 787 (alţii chiar mai târziu, în sec. IX). În afara acestora două, Zikideva mai este menţionată şi în listele numerotate de Parthey cu numerele 8[27] şi 9[28], precum şi în aşa numita Notitia Basilii[29], toate din sec. IX. Deşi cinci la număr şi datate aşa cum am arătat, aceste liste de episcopate prezintă doar două configuraţii administrative distincte a căror succesiune cronologică nu coincide cu datările listelor care le conţin.  O primă configuraţie este cea pe care o găsim în Notitia Isaurorum, în vreme ce cea de a doua se găseşte în celelalte patru liste, din aceeaşi familie cu notitia lui Pseudo-Epiphanius, toate patru conţinând practic aceeaşi informaţie[30].

Toate aceste cinci notitiae au o particularitate, a cărei explicaţie nu interesează aici, anume aceea că provinciei Haemimont îi sunt atribuite nu una, ci două liste de episcopate. Prima dintre ele are drept mitropolie oraşul Adrianopolis, şi conţine într-adevăr toponime din provincia Haemimontus. Cealaltă însă, cu mitropolia la Marcianopolis, conţine în mod evident episcopate din Moesia, atribuite Haemimontului fie din eroare, fie corespunzând unei realităţi administrative la un moment dat, motiv pentru care propun să o numim mai jos lista Pseudo-Haemimontului. Aşa se face că în aceste liste vom avea de a face în realitate cu două arhiepiscopii ale Moesiei: una numită chiar a Moesiei, cu mitropolia la Odessus (numit peste tot Odysos), iar cealaltă – cea numită mai sus a Pseudo-Haemimontului - cu mitropolia la Marcianopolis.

1. În Notitia Isaurorum episcopatele ambelor acestor arhiepiscopii ale Moesiei sunt după cum urmează:

Episcopatele din Moesia, cu mitropolia la Odessos (DeBoor, op.cit., p.531, n. 636-644)

λζ'. Ἐπαρχία Μυσίας α'[31]

Ὀδυσός μητρόπολις  =Odessus, Varna

ὁ Ἀπιαρίας  =Appiaria, Rjahovo

ὁ Δωροστόλου  =Durostorum, Silistra

ὁ Ἀβρίτου  =Abrittus, Razgrad

ὁ Νικοπόλεως  =Nicopolis, Nikjup

ὁ Παλαιστήνης  =Palatiolum, undeva în apropierea r. Vid.

Episcopatele din Pseudo-Haemimont (=a doua listă a Moesiei), cu mitropolia la Marcianopolis (DeBoor, op.cit., p.533, n. 766-771)

με'. Ἐπαρχία Αἱμιμόντου β'

Μαρκιανούπολις μητρόπολις  =Marcianopolis, Devnja

ὁ Τραυμαρίσκων  =Transmarisca, Ruse

<ὁ> Νόβων  =Novae, Svištov

ὁ <Ζεκεδέπων>[32]   =Zikideva, v. localizarea mai jos

ὁ Σκάρις   =Skaria, nelocalizată

2. Cealaltă configuraţie, pe care o găsim în Notitia Pseudo-Epiphanii şi în celelalte trei notitiae din această clasă[33], nu mai enumeră episcopatele Moesiei (provincie doar menţionată ca arhiepiscopie autocefală), ci doar pe cele ale Pseudo-Haemimontului (rămas în continuare sub ascultarea patriarhului de Constantinopolis), astfel:

Ἐπαρχία τῆς αὐτῆς   [Ἐπαρχία Αἱμιμόντου în not.8; lipsă în not.9]

(sc. Αἱμίμοντος)

ὁ Μαρκιανουπόλεως   [μητρόπολις Μαρκιανοῦ not.Ps.-Epiph.]

ὁ Ροδοστόλου   [lipseşte din not.9]

ὁ Τραμαρίσκων   [Τραμαρισκοῦ not.Basil.]

ὁ Νόβων   [Νόμων not.8]

ὁ Ζεκεδέπων   [Ζεκεδέσπων not.Ps.-Epiph.]

ὁ Σκαρίας   [Σαρκάρης not.Basil.]

Opinia unora dintre învăţaţii bulgari - la care Dinčev subscrie, fără din păcate să îi şi numească - este aceea că cele două liste de episcopate moesiene din Notitia Isaurorum nu ar fi complementare, altfel spus ele nu ar prezenta o situaţie sincronică – dar separată, din motive de discutat, în două liste distincte – ci ar fi de fapt o "compillation of different sources of different date"[34]. Argumentul cu care susţine Dinčev această opinie este acela că cele două liste s-ar suprapune parţial ("partial overlapping"[35]), înţelegând prin aceasta că ar exista nume de episcopate care apar în ambele liste. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci s-ar putea susţine, cum de altfel şi face autorul bulgar, că Nicopolis apare într-o listă dintr-o epocă mai veche (cea a Moesiei), în timp ce Zikideva figurează într-o listă mai nouă - actualizată, consideră el (cea a Pseudo-Haemimontului). Aceasta ar conduce spre concluzia că Zikideva ar fi înlocuit Nicopolis în funcţia sa de centru regional şi de episcopat.

Nu putem intra aici în detaliile dezbaterii conţinutului şi valorii listelor de episcopate fără să dezechilibrăm în mod nepermis eşafodajul demonstraţiei de faţă[36]. Trebuie însă arătat, în câteva cuvinte, că Dinčev forţează interpretarea acestor documente, care în realitate nu pot oferi nici un argument în sprijinul ipotezei localizării Zikidevei la Tsarevets. Să constatăm mai întâi că înlocuirea Nicopolei cu Zikideva este concluzia unui lanţ de raţionamente care pleacă de la premisa falsă că Σκαρία ar fi o denaturare a lui Ἀπ(π)ιαρία. Aceasta este o presupunere făcută de A. Fabricius la 1724[37], pe baza cunoştinţelor de geografie şi toponomastică antică de atunci, acceptată în zilele noastre, în mod neaşteptat, şi de Beševliev[38] şi, după el, şi de alţi cercetători între care Velkov şi Dinčev. Numele Σκαρία şi Ἀπ(π)ιαρία nu au însă în comun decât finalul –ria, frecvent şi în ţinuturile trace, ca şi în restul lumii greco-romane. Sunt convins de altfel că raţiunea pentru care Beševliev a acceptat explicaţia învechită a lui Fabricius este nu atât vreo asemănare între cele două nume, cât rezerva în a admite existenţa în Moesia a încă unui oraş (ba chiar episcopat) de care nu avem cunoştinţă din nici un alt izvor anterior. Aceeaşi rezervă însă l-a determinat să admită şi identitatea Zicidevei cu Sucidava, explicaţie pe care articolul lui Velkov a dovedit-o greşită. Trebuie să considerăm însă drept un lucru firesc ca în Notitiae Episcopatuum, documente cu cel puţin un secol mai târzii decât ultimele izvoare geografice ale sec. VI, să apară nume noi, aşa cum ele au apărut – însă într-o măsură mult mai restrânsă – şi în operele autorilor care au scris în această epocă[39]. Σκαρία este în realitate tocmai unul din aceste noi nume de oraşe devenite episcopate, care abundă în Notitia Episcopatuum[40]. Există bune motive nu numai pentru a respinge explicarea lui drept o deformare a lui Appiaria, ci chiar pentru a-l considera un toponim tracic de sine stătător, în aceeaşi situaţie ca şi Zikideva, adică existent probabil de multă vreme, dar apărut de abia acum în documente. El conţine aceeaşi rădăcină cu a altor două, dacă nu chiar trei toponime menţionate în regiunile trace de Procopius în De Aedificiis, anume Σκαρί-παρα (124.14) în regiunea oraşului Aquis, Σκάρες[41] (121.54), în regiunea oraşului anonim de lângă Burgaraca şi poate şi Σκαριω-τασαλούκρα(146.30) în Thracia. El nu poate fi acelaşi sub aspect topografic cu niciunul din acestea, dar existenţa acestei tulpini în toponomastica tracă pledează pentru originea autohtonă a numelui.

Skaria şi Appiaria fiind aşadar oraşe diferite, nu există nici un temei pentru a nu vedea în cele două liste moesiene din Notitia Isaurorum o situaţie sincronă, dar înregistrată în două liste distincte, probabil efectul unei reforme a administraţiei bisericeşti a acestei provincii, prin care episcopatele ei au fost subordonate la două arhiepiscopate[42]: unul de Marcianopolis (atribuit în liste, greşit sau nu, provinciei Haemimont şi de aceea numit de mine aici Pseudo-Haemimont) şi celălalt de Odessus[43], arhiepiscopii existente şi astăzi în biserica bulgară. Celelalte patru notitiae, toate patru în mod evident cópii ale unui singur document, ar conţine – în interpretarea noastră – numai lista Pseudo-Haemimontului, aceeaşi cu lista corespunzătoare din Notitia Isaurorum, la care s-a adăugat (dintr-o greşeală în arhetipul lor) şi Ροδοστόλου[44] (Durostorum). În organizarea administrativă prezentată, integral sau parţial, de aceste liste, mitropoliei de Marcianopolis îi erau subordonate episcopatele din Transmarisca, Novae, Zikideva şi Skaria, în timp ce de cea de Odessus aparţineau episcopatele din Appiaria, Durostorum, Abrittus, Nikopolis şi Palaistene[45]. Regăsim astfel în lista din vremea Isaurienilor, document mai complet şi mai corect, toate cele şapte oraşe moesiene de la Hierocles (v. mai sus), împreună cu altele patru - fie noi, fie cunoscute mai de mult dar de abia cum ridicate la rang de episcopat – şi anume Transmarisca, Palatiolum, Zikideva şi Skaria. Este o explicaţie mult mai simplă şi mult mai firească a acestor liste administrative bisericeşti, care arată că Zikideva nu apare în locul lui Nicopolis, ci împreună cu el, dar subordonată unei alte arhiepiscopii.

§1.5.4. Theophylaktos Simokatta. Să revenim acum la Theophylaktos Simokatta şi să examinăm mai îndeaproape mărturia lui de o valoare unică în chestiunea Zikidevei, cum am spus mai sus. Istoricul bizantin vorbeşte despre această cetate, pe care o numeşte Ζικίδιβα, într-un pasaj din capitolul 13 al cărţii a 7-a a Istoriilor sale, în care înfăţişează un episod al luptelor dintre bizantini şi avarii hanului Baian, petrecut fără îndoială în Moesia Prima în primăvara lui 601 AD, de Paşti. Theophylaktos nu a fost martor al acestor evenimente şi, deşi şi-a început opera la doar 10 ani după ce ele avuseseră loc[46], el trebuie să fi folosit alte izvoare, informaţia lui fiind aşadar de mâna a doua. Textul său trebuie completat cu cel al lui Theophanes Confessor[47], care, două secole mai târziu, înfăţişează şi el aceleaşi fapte, pe care le-a luat aproape sigur din acelaşi izvor cu al lui Theophylaktos[48]. Nici unul din cei doi istorici nu pare să fi înţeles prea bine detaliile geografice şi cronologice ale evenimentelor înfăţişate în acel text, ceea ce şi explică de ce în numeroase locuri distribuţia pe zile dată de ei este fie neverosimilă, fie de-a dreptul imposibilă. După ce în capitolele anterioare prezentase luptele de la Singidunum şi din regiunea acestuia dintre bizantini – conduşi de generalul Priscus – şi avari, Theophylaktos Simokatta începe capitolul 13 cu atacul întreprins de Baian în Θρακικὴ Μυσία, asupra oraşului Tomis. Aici se petrece celebrul episod al neaşteptatei şi unicei în istoria veche dovezi de omenie a haganului care, aflând de foametea care-i ameninţa pe romani în ajun de Paşti, îi propune lui Priscus un armistiţiu de cinci zile şi-i trimite 400 de care de alimente, ca soldaţii "să aibă parte de sărbătoarea lor cu zâmbetul pe buze" (ἵνα μετὰ ἱλαρότητος τὴν ἑαυτῶν ἑορτὴν ἐκληρώσασεν[49]). Este o întâmplare care, între altele, aruncă o serioasă îndoială asupra barbariei şi sălbăticiei lui Baian, ajutându-ne să înţelegem că este perfect posibil ca localnicii să se fi înţeles relativ bine cu invadatorii avari, de vreme ce ei se puteau arăta atât de omenoşi, întocmai cum de altfel, potrivit lui Priscus Panites, se întâmplase şi cu hunii lui Attila[50]. După încheierea armistiţiului haganul ceru separarea armatelor, care timp de cinci zile petrecuseră împreună lângă Tomis fără nici o teamă una de alta, în timp ce împăratul Mauricius dădu ordin altui general, lui Comentiolus, aflat în Tracia, foarte probabil la Anchialus, să pornească în ajutorul lui Priscus. De aceea,

[7.13] Ἑκταῖος δὲ [sc. ἡμέρα] ὁ Χαγᾶνος ἐπεὶ ἀκηκόει Κομεντίολον δυνάμεις ἀναλαβόμενον μέλλειν τῇ Νικοπόλει προσομιλεῖν, τὸ ὁπλιτικὸν συλλεξάμενος κατὰ Κομεντιόλου στρατοπεδεύεται. Κομεντίολος δὲ ἥκειν τὸν Χαγᾶνον ἀκούσας ἐπὶ τὴν Μυσίαν χωρεῖ, ἐπί τε Ζικίδιβα τὰς σκηνὰς συνεπήξατο. ἑβδομαῖος δὲ εἰς Ἰατρὸν ἀφικνεῖται τὴν πόλιν. [Iar în (ziua) a şasea, după ce auzise că Comentiolus, adunându-şi forţele, urmează să facă joncţiunea cu Nicopolea, haganul, adunându-şi un corp de infanterie grea, îşi rândui oastea împotriva lui. Auzind însă că haganul este acolo, Comentiolus o luă (o coti) prin Mysia şi-şi aşeză corturile la Zicidiva. Iar în a şaptea zi ajunse în oraşul Iatrus.]

§1.5.4.1. Precizări filologice. Traducerea de mai sus, care îmi aparţine, diferă în câteva puncte atât de cea a lui V. Popescu[51] cât şi de cea a lui H. Mihăescu[52], şi de aceea se impun câteva precizări filologice, înainte de a continua firul argumentaţiei.

§1.5.4.1.1. Verbul προσομιλέω are ca sens de bază a se uni, a se asocia, a se prinde de, şi de aici a fi intim (inclusiv ca act fizic şi în sens figurativ). El este destul de des folosit de către Theophylaktos, o dată chiar la începutul acestui capitol (7.13, în legătură cu Tomis-ul): ὁ Πρίσκος... ἐπηρεαζομένῃ τῇ πόλει [sc. Τόμει] προσομιλεῖ Priscus face joncţiunea cu oraşul în primejdie. Corespondentul lui la Theophanes Confessor este πλησιάζω (13-34), într-o bună măsură sinonim, căci ideea acestuia este cea de apropiere, comuniune, atât concretă cât şi abstractă. Având aici drept complement un oraş, este posibil ca προσομιλέω să aibă un sens tehnic, exprimând un concept din sfera militară care desemna poate relaţia specială, quasi-simbiotică, creată la stabilirea unei mari tabere militare lângă un oraş: acesta intra, evident, sub protecţia armatei cantonate acolo, aprovizionând-o în schimb cu cele necesare. Dacă ne imaginăm o armată ca pe un oraş ambulant, ceea ce şi era în fapt, atunci προσομιλέω desemna acţiunea prin care acesta se unea temporar cu un oraş staţionar, între cele două efectuându-se schimburi de populaţie, bunuri, servicii ş.a.m.d. Acesta este motivul pentru care eu am preferat să-l traduc prin a face joncţiunea (cu).

§1.5.4.1.2. Verbul στρατοπεδεύω are sens exclusiv static, însemnând a aşeza tabăra, dispozitivul de luptă; folosit pentru flotă el înseamnă chiar a staţiona (în port). Prin urmare, în ciuda faptului că sensul logic al pasajului ar fi acela că Hanul porneşte împotriva lui Comentiolus, cum găsim în ambele traduceri utilizate, Theophylaktos spune că acesta îşi aşează tabăra împotriva lui Comentiolus. Contradicţia între forma textuală şi cea logică, aşteptată, a pasajului trebuie să fi existat chiar în sursa comună celor doi istorici, de vreme ce interpretarea lui Theophanes Confessor este încă şi mai confuză: Τοῦτο μαθῶν ὁ Χαγάνος ἐπὶ τὴν Μυσίαν κατὰ Κομεντιόλου στρατεύεται απὸ λ' σημείων τοῦ Κομεντιόλου, în traducere cuvânt cu cuvânt: Aflând aceasta [=că vine Comentiolus] Haganul înaintează (ori face tabără) în Moesia împotriva lui Comentiolus la al 30-lea miliar de Comentiolus. Deşi στρατεύω, folosit de Theophanes în locul lui στρατοπεδεύω de la Theophylaktos, poate presupune mişcare, complementul lui de aici indică un punct fix (aflat la 30 de mile de tabăra bizantină), fără nici un adverb lămuritor, ca ἕως ori μέχρι "până (la)".

§1.5.4.1.3. Această interpretare statică este susţinută şi de folosirea de către Simokatta a verbului ἥκω. La origine un perfect (cum îl arată sufixul –κ-) devenit prezent, el este drag scriitorilor greci tocmai pentru nuanţa sa specială: am venit şi (ca rezultat prezent al acestei acţiuni) sunt aici, de faţă. Prin urmare, Κομεντίολος δὲ ἥκειν τὸν Χαγᾶνον ἀκούσας înseamnă: iar Comentiolus, auzind că Haganul a venit (şi deci e deja acolo) [acţiune statică şi încheiată], şi nu că vine (adică e pe drum) [acţiune dinamică şi în desfăşurare]. Fără să susţin că formularea celor doi istorici este cea mai fericită şi mai limpede, cred totuşi că ea ne permite conjectura că acea primă redacţie, pierdută, a acestor evenimente trebuie să fi narat ceea ce poate fi considerat o manevră de mare general a lui Baian: o reorientare tactică a avarilor, prin mutarea atenţiei sale (şi deci a centrului de comandă) de la Priscus, pe care l-a lăsat la Tomis, către Comentiolus, care pătrunsese în Moesia, manevră făcută prin deschiderea practic a încă unui front. Am putea specula chiar că el face această manevră cu un nou corp de armată, creat ad-hoc poate chiar cu oameni recrutaţi din Moesia (τὸ ὁπλιτικὸν συλλεξάμενος), la care el va fi ajuns călare, în mare viteză, surprinzându-l astfel pe Comentiolus şi împiedicându-l să-şi unească forţele cu ale lui Priscus, blocat la Tomis de restul trupelor avare lăsat pe loc tocmai în acest scop.

§1.5.4.1.4. În sfârşit, verbul χωρέω (contras χωρῶ), tradus în mod curent prin merg, este în fapt un derivat de la χώρα (ori χῶρος) "ţinut, spaţiu" şi tocmai de aceea accentul lui semantic cade nu pe ideea de mişcare pur şi simplu, ci pe cea de mişcare către, pe, ori printr-un spaţiu (larg), corespunzând uneori latinescului (al)largare şi implicând ideea de răspândire, de schimbare de drum, chiar de retragere (este dat de Liddel-Scott s.v. chiar ca echivalent al lui regredior). De aceea formularea ἐπὶ τὴν Μυσίαν χωρεῖ înseamnă în acest context o coteşte prin (interiorul) Moesiei ori iese în (o ia prin) largul Moesiei şi nu pur şi simplu "plecă în Mysia" (unde Comentiolus era deja!).

§1.5.4.2. Cadrul geografic. Câteva cuvinte se cer spuse şi despre cadrul geografic al acestui episod. Evenimentele ce preced celor înfăţişate de Theophylaktos în 7.13 se petrec într-o regiune care are drept centru oraşul Singidunum. Avarii manevrează cu rapiditate câteva zeci de kilometri când spre vest de acest punct, către Sirmium, când spre nord, pe cursul inferior al Tisei, când spre est, la Viminacium, mai degrabă asistaţi decât împiedicaţi de către trupele bizantine comandate de Priscus. Brusc, Baian atacă Tomis-ul, pentru ca, în răstimpul a câteva zile, el să se afle din nou la Sirmium, unde primeşte mirodeniile lui Priscus, apoi înapoi la Tomis şi pe urmă în centrul Moesiei, aproape de Iatrus. Chiar acceptând că Theophylaktos a condensat cronologia reală a faptelor cu câteva zile, lucru foarte posibil dar nedemonstrabil (şi nu de o importanţă decisivă), distanţe cum sunt cele dintre Moesia Prima şi litoralul pontic[53] nu puteau fi parcurse de către trupe de infanterie decât în săptămâni de marş.

 

§1.5.4.3. Tomis-ul moesian. Este aşadar locul şi momentul să spunem răspicat că este exclus ca Tomis-ul evenimentelor de care este vorba aici să fie Tomis-ul pontic, cum încă se mai consideră uneori, printr-o confuzie inexplicabilă şi păgubitoare. Deşi V. Popescu arăta în 1970[54] că localitatea trebuie căutată undeva în Iugoslavia, în 1985 H. Mihăescu[55] susţine insistent, fără nici o explicaţie ori trimitere bibliografică, că ea este totuşi Constanţa de astăzi. Nu este cazul să reiau aici argumentaţia acestei discuţii, pe care expus-o Gh. Ştefan încă în 1967, într-un bine documentat articol dedicat acestei probleme[56]. Aşa cum arată domnia-sa, Tomis-ul lui Theophylaktos trebuie să se fi aflat mult mai aproape de teritoriul controlat de avari în Moesia Prima, nu departe de oraşele Singidunum, Sirmium şi Viminacium. El poate fi acelaşi cu Τόμες[=Tomis[57]] plasat de Procopius în Dacia Mediterranea, în teritoriul Remisianei[58], dacă ipoteza lui Gh. Ştefan este corectă[59]. Oricum, acest oraş se găsea cu siguranţă către vest de Nicopolis şi de Iatrus (în regiunea cărora se desfăşoară evenimentele acestui paragraf) şi numai această localizare poate explica traseul ales de comandamentul militar bizantin. Într-adevăr, drumul către acea regiune este, pentru o armată în marş, mult mai uşor de parcurs prin Moesia, pe la poalele Haemului, decât prin Thracia (pe ruta Philippopolis-Serdica-Remesiana), pe unde ar fi avut de urcat pante abrupte şi de trecut prin defilee prea înguste.

§1.5.4.4. Întorcându-ne, după aceste necesare precizări, la naraţiunea Istoriilor, aflăm din pasajul de care ne ocupăm că în ziua a şasea Baian făcu tabără împotriva lui Comentiolus. Dacă cronologia primelor cinci zile este perfect credibilă, fiindcă distanţa între Tomis-ul moesian şi Sirmium, unde fusese Baian în zilele de Paşti, putea fi făcută de un grup de călăreţi chiar în mai puţin de două zile, este însă greu de crezut ca într-o singură zi (cea de a şasea) el să fi ajuns cu trupe de infanterie greu înarmate de la Tomis-ul Moesiei până aproape de linia râului Iatrus, parcurgând aproape 250 km. Este mai probabil ca între evenimentele zilei a cincea şi ale celei de a şasea să mai fi trecut două-trei zile, răstimp în care atât Baian cât şi Comentiolus s-au apropiat de centrul Moesiei, adică de cursul Iatrului, venind din direcţii opuse. Pentru că în aceeaşi vreme cu manevrele Hanului despre care am vorbit până acum, Comentiolus a plecat din Haemimont, foarte probabil de la Anchialus, cum presupune şi H. Mihăescu[60], după ce recrutase trupe în Tracia, ţinta sa fiind, cum am văzut, Tomis-ul moesian. El va fi străbătut masivul Haemus printr-una din trecătorile lui estice, mai largi şi cu pante mai domoale, poate tot prin Procliana [pasul Djulino?] ca şi mai înainte. O dată ajuns dincolo, el trebuie să fi intrat pe drumul moesian ce venea dinspre est, de la Marcianopolis, şi ducea spre Nicopolis, unde intenţiona să ajungă într-o primă etapă. Înaintând aşadar pe acest drum dinspre est spre vest, generalul află în această "a şasea" zi că hanul este acolo[61], adică în Moesia, blocându-i accesul spre vest, către Tomis.

Fig. 6. Moesia Secunda, teatrul luptelor cu avarii, şi traseul lui Comentiolus.

Descumpănit de reacţia rapidă a avarului şi neştiind ce să facă (ne-o spune explicit Theophanes Confessor), el renunţă la "joncţiunea"[62] cu Nicopolis şi hotărăşte să meargă la Iatrus. Ne lipsesc prea multe date pentru a înţelege exact această decizie şi pentru a-i comenta cu argumente motivaţiile şi implicaţiile. E însă evident că generalul bizantin înţelesese nu mai avea nici un rost să continue drumul spre Moesia Prima şi că urma să-i înfrunte pe avari singur, şi nu – aşa cum spera – împreună cu trupele lui Priscus. Panicat[63], el decide să meargă la Iatrus, fie pentru că Baian era prea aproape şi nu-i mai dădea timp să-şi organizeze defensiva în Nicopolis, fie pentru că avea nevoie, pentru unele manevre, de vecinătatea Istrului, fie pentru că, din vreun alt motiv, Nicopolis nu (mai) era potrivit pentru defensivă. Cert este că, aflat încă la est de ţinta acestei etape de drum (oraşul Nicopolis), Comentiolus decide să schimbe direcţia de marş, cotind-o prin Moesia ori luând-o prin largul (centrul) Moesiei – aşa cum am văzut că trebuie tradus ἐπὶ τὴν Μυσίαν χωρεῖ[64] – şi îndreptându-se spre oraşul Iatrus, azi Krivina, la vărsarea râului Iatrus-Iantra. Pe această nouă direcţie, căderea întunericului îl obligă să facă popasul de noapte la Zikideva. Dis-de-dimineaţă îşi reia marşul şi în aceeaşi zi ajunge cu mare grabă la Iatrus. Rezultă cât se poate de limpede din această interpretare a pasajului citat că Zikideva se afla la sud-est de Iatrus, la mai puţin de o zi de marş rapid şi la vale, deci la cca. 30 mile (45 de km) de acesta.

§1.5.5. Modelele geografice. Deciziile şi manevrele lui Comentiolus au o noimă numai dacă acceptăm modelul geografic propus în fig. 7. Ştim că Iatrus era la nord de Nicopolis (indiferent dacă acesta se va fi aflat atunci la Nikjup ori la Tsarevets), şi că generalul venea dinspre est spre acest oraş, de unde urma să continue în acelaşi sens spre Tomis. În punctul C (de cotitură), care trebuie să se fi aflat cu necesitate la est de Nicopolis, Comentiolus schimbă direcţia înaintării spre nord-vest, îndreptându-se spre Iatrus. Pe această nouă rută la scurt timp ajunge la Zikideva, de unde apoi până la Iatrus este doar o zi de marş. Acest model geografic poate fi aşezat fără nici o dificultate pe hartă (v. fig. 8), el fiind susţinut pe deplin de cea de a doua listă de toponime din De Aedificiis a lui Procopius din Caesareia.

§1.5.6. Σπίβυρος-Spiurus. Există astăzi un consens în privinţa faptului că atât în listele anexă la cartea a IV-a cât şi în textul descriptiv Procopius urmăreşte drumuri ale provinciilor[65], această ordine a expunerii având implicaţii importante în înţelegerea structurii listelor şi în localizarea toponimelor, aşa cum voi avea ocazia să arăt într-un viitor apropiat[66]. Este prin urmare foarte posibil ca şi numele aflat în listă după Ζικίδεβα, anume Σπίβυρος, să fi fost pe acelaşi drum cu cele două de dinaintea sa, într-o succesiune Nicopolis - Zikideva - Spibyros. De mare folos în plasarea mai exactă pe hartă a acestui toponim este afirmaţia lui Detschew, din păcate neluată în seamă de Beševliev, că Σπίβυρος este cu siguranţă unul şi acelaşi cu Spiurus[67], satul de domiciliu al veteranului Romaestas Rescenti din diploma militară[68] emisă în anul 54 şi descoperită la Zafirovo (fostul Sarsânlar[69]). Comparând textul procopian cu cel al lui Theophylaktos, devine limpede că acest Spiurus/Σπίβυρος trebuie să se fi aflat fie chiar la Zafirovo, acolo unde a fost găsită diploma, adică la cca. 36-37 km. vest-sud-vest de Silistra, fie – cum este mai probabil – într-una din aşezările cu urme antice din apropiere, pe o rută de legătură între Abrittus şi Durostorum, localizare care plasează Zikideva între acest punct şi Nicopolis, aşa cum reiese din modelul geografic rezultat din această porţiune a listei (fig.8).

§1.5.7. Localizarea Zikidevei. Coroborând datele puse în evidenţă de cele două modele, se poate susţine că Zikideva trebuie căutată undeva la est de Nicopolis şi la sud-est de Iatrus (Krivina), la cel mult 30-35 mp. (45-55 km.) – cât se putea parcurge în mai puţin de o zi de către o armată mergând în marş susţinut la vale –, aşadar prin preajma oraşului modern Popovo. Or, acolo există într-adevăr un punct arheologic suficient de important pentru a putea fi identificat cu Zikideva: Loco prope vicum Kovačevec, – spune G. Mihailov[70]– dicto Kaleto [=Cetatea în limba turcă, n.n.] (in regione oppidi Popovo), ruinae sunt oppidi et castelli [sublinierea mea] antiqui, cuius nomen ignoramus. Hic erat mansio sive mutatio viae antiquae Romanae, quae a Nicopoli ad Istrum usque ad Marcianopolim ferebat. Cetatea de la Kovačevec (Kovačovec la alţii) se află cam la 10-12 km. spre V-NV de Popovo şi la mai puţin de 50 km. de Krivina-Iatrum.

§1.5.8. Enclava edonă de la Popovo. În finalul acestui articol aş vrea să aduc în discuţie încă o chestiune de lingvistică, un puternic argument în sprijinul localizării propuse mai sus. Formele Ζικίδεβα - Ζικιδίβα - Ζεκε-δέ(σ)πων[71] provin de la un toponim local, al cărui prim formant trebuie să fi fost *Zeke-, *Zeki- ori *Ziki-. El nu poate fi legat decât de Ζαικα-, Ζαικη-, Ζεκη- (pronunţate în epocă târzie Zeka-, Zeke-, Zeki-) etc., temă de certă şi unică provenienţă edonică, ceea ce face din numele nostru un hibrid edono-moesic[72]. Aşa stând lucrurile, este interesant de observat că şi în alte puncte din jurul oraşului Popovo apar nume şi formanţi tipic ori exclusiv edonici, ca –paibes, zaik- şi mest(o/u-), cele mai multe din ele neîntâlnite nicăieri altundeva în afara Edoniei macedo-nene, cu excepţia acestei mici regiuni moesiene: Μεστυπαιβης[73] în grota Tamno, lângă Tabačka, Μουκαπαι-βης şi Mucapaibes[74] la Ljublen, Σαικίθης[75] (pentru *Zaikithēs) la Aprilovo, …παιβης[76]…la Ezerče.

Dată fiind slaba prezenţă greco-macedoneană în inima acestei provincii latinofone, cum o arată şi puţinătatea inscripţiilor greceşti de aici, gruparea geografică atât de strânsă a acestor nume nu poate decât să indice în acest loc prezenţa unei vechi enclave traco-macedonene (edonice). Cum ea nu se poate datora în nici un fel legiunii V Macedonica, al cărei castru se afla mai la vest, la Oescus (unde de altfel nu există deloc urme lingvistice macedonene), cred că avem aici de a face cu o colonizare timpurie, aşa cum va fi fost şi cea a Bessilor şi Lailor din Scythia Minor, poate încă din vremea când aceste teritorii aparţineau regatului odryşilor. Fondată tocmai de către aceşti edoni traco-macedoneni, probabil prin sec. I a.Chr.-I p.Chr., Ζικίδεβα/Ζικιδίβα (Kovačevec), o localitate nu prea însemnată la început, şi de aceea nemenţionată de către geografii primelor secole p.Chr. şi neprinsă în itinerarii, va deveni cu timpul oraş şi sediu episcopal[77], datorită poziţiei sale de nod rutier în sistemul de drumuri romane târzii ale Moesiei Secunda. Importanţa sa va fi fost poate accentuată tocmai de decăderea oraşului de la Nikjup, proces ce trebuie să fi produs schimbări însemnate în reţeaua locală de drumuri.

 

§1.6. Abstract

The Procopian Ζικίδεβα (Ζικιδίβα by Theoph. Simokatta) was thought to be a misspelling for Συκίδαβα. In 1988 V. Velkov identifies it with the ruins of the anonymous town on the Tsarevets hill, in Veliko Târnovo. He supports his hypothesis with an etymological argument, namely that the name Devin Grad (a neighbouring hill to the south-east) must come from Zikideva. This explanation doesn't stand, Devin Grad coming, as other modern bulgarian toponyms, from the ancient bulgarian word deva (де́ва) "girl, maid, virgin".

The history of Zikideva is closesly related to that of Nicopolis ad Istrum. The archeological researches lead by Poulter showed that this town decays beginning with the end of the V^th century, and it stops being inhabited at the end of the next century. On the other hand, the city on Tsarevets hill florishes all along the VI^th century, when it surely was the most important town of the region. This archeological frame doesn't fit the contemporary historical sources, which keep mentionning Nicopolis as an important town and regional capital until the end of the VI^th century. This is why some archeologists supposed that it might have been moved from Nikjup on Tsarevets hill.

The most important text for localizing Zikideva are Theophylakt's Histories. From his narration results that the town is to be located at less than a day's march to the south-east of Iatrum (Krivina, on the Danube), somewhere close to Popovo. The most suited place which answeres these conditions is the road station and fortress of Kovačevec.

The text of Procopius fully supports this identification, since in the second list of toponyms in De Aedificiis, after Nicopolis comes Σπίβυρος, which has to be identified with Spiurus from a military diploma found in the neighbourhood, at Zafirovo. Zikideva shows itself as an edonian-moesic name, assertion sustained by the discovery of some other edonian names in a limited region around the town of Popovo.

2. De la Θωκύωδις la Κλεισοῦρα (147.12-19)

§2.1. Toponimele Θωκύωδις - Bία - Ἄναγογκλί - Σοῦρας - Αὐθιπάρου - Δορδᾶς - Σαρμαθῶν (sic codd, *Σαρματῶν Beševliev[78]) - Κλεισοῦρα (147.12-19) apar în cea de a doua listă anexă a cărţii a IV-a din De Aedificiis, care acoperă teritoriul diocezei Thracia, şi sunt atribuite provinciei Haemimont, fiind plasate pe la mijlocul listei toponimelor de sub titlul Αἱμιμόντου. Până acum acest scurt şir de nume nu a atras în mod special atenţia cercetătorilor, deşi el conţine suficiente anomalii care să fi justificat o privire mai scrutătoare. În afară de Βία şi Κλεισοῦρα – evidente transcrieri greceşti ale apelativelor latineşti via şi clīsura[79], acesta din urmă un cuvânt propriu latinei dunărene cu sensul "chei, defileu", apelative care apar de regulă nu izolate, ci determinate de alte nume proprii ori epitete – restul numelor sunt ori greşite ori lipsite de elemente cunoscute. Astfel, Ἄναγογκλί, văzut de obicei ca o eroare de copiere a unui Anagoncilis[80], ori a unui *Ἀναγονκλίαι[81], este pus de obicei în legătură cu Ἀργανόκιλι[82] (De Aed. 123.51), o formă prea puţin de încredere ea însăşi. În realitate, atât componenţii săi (Anagon- şi –kli, niciunul întâlnit în toponimia tracă), cât mai ales finalul /–i/, îl indică drept un nume corupt. Αὐθι- din Αὐθιπάρου este şi el un hapax legomenon în onomastica tracă, apropiat în mod obişnuit, dar nemotivat, de Ἀθυ- din Ἀθυπάρα[83]. Σοῦρας este considerat de cei mai mulţi interpreţi ai textului procopian, în mod greşit, drept o formă sigură, numele fiind de obicei identificat cu -sura din toponimele trace Carasura şi Κουτζούσουρα[84]. Acest rar component onomastic este explicat de majoritatea tracologilor ca un substantiv derivat de la radicalul indo-european *ser- "a curge", având sensul "râu, curs de apă"[85]. El apare însă numai în cele două nume amintite, ambele toponime, nu hidronime, cu rol de formant final. Chiar dacă el înseamnă într-adevăr "râu" în aceste două nume, este puţin probabil ca el să fi putut constitui singur un toponim ("Râul").

Σαρμαθῶν este emendat de Beševliev[86] la *Σαρματῶν, aparent justificat, de vreme ce el vizează aici numele Sarmaţilor, numiţi în toate celelalte izvoare antice Sarmatae (gr. Σαρμάται). Însă tocmai împrejurarea că ortografia lui era stabilă şi bine cunoscută ar trebui să ne facă să ne întrebăm cum s-ar fi putut  produce o asemenea eroare în acest loc, confuzia de litere între [θ] şi [τ] nefiind deloc una obişnuită în paleografia greacă. Mai mult, aceeaşi grafie mai poate fi întâlnită o dată în De Aedificiis în numele Σαρμαθῆς (μοναστήριον)[87]. Cred, de aceea, că există posibilitatea ca în acest nume să nu avem o eroare de copiere (cu un [θ] complet nejustificat în loc de [τ]). Poate este vorba de transcrierea întocmai a unei pronunţii curente în epocă, de pildă Sarmatz(ai) ori poate Sarmač(ai), [θ]-ul notând un sunet autohton special.

§2.2. Palatala tracă. Trebuie să fac în acest loc o scurtă digresiune asupra unei chestiuni de fonetică tracă şi de transcriere greacă şi latină a sunetelor trace cu care ne vom mai întâlni în cele ce urmează. Este astăzi unanim admis faptul că limbile trace nu aveau aspirate, lucru certificat de lipsa practică a aspiratelor [φ] ([ph]) şi [χ]([ch]) din numele tracice[88]. Tocmai de aceea, frecvenţa relativ mare a literei [θ] în aceste nume trebuie să aibă o altă explicaţie. Aşa cum voi arăta într-un viitor studiu dedicat acestei importante chestiuni de fonetică tracă, în numele trace [θ] alternează de cele mai multe ori cu alte litere, în primul rând cu τζ, τς, ς ori τ, mai ales când acestea sunt urmate de un iota[89]. Această scriere ezitantă nu poate avea decât o singură explicaţie, înţeleasă încă de Kretschmer, şi anume încercarea scribilor antici de a transcrie cu alfabete inadecvate (grec sau latin) un sunet specific limbilor tracice, sunet pe care lingvistul german l-a numit "spirantă iraţională"[90]. Eu propun să-l numim, convenţional, palatală tracă, fără să-i discutăm deocamdată modul şi locul de articulare. Este de presupus că el avea o variantă surdă şi una sonoră[91] şi există toate şansele ca el să fi avut reflexe dialectale diferite. El este, cum cred, realizarea tracică a velarei palatale indo-europene (k'/g'h), fapt ce conferă unora din dialectele tracice un caracter satəm aparte. Să reţinem că această explicaţie are importante implicaţii etimologice[92], întrucât în acest fel [θ] din numele trace nu ar proveni dintr-o dentală, ci ar corespunde regulat unei velare palatale indo-europene, [k'] sau [g'(h)].

§2.3. Trecând la numele următoare, să observăm că atât primele două cât şi ultimele două se explică mult mai bine împerecheate: Θωκύωδις βία şi Σαρμαθῶν [*Σαρματῶν] κλεισοῦρα.

§2.3.1. Θωκύωδις βία este, după părerea mea, transcrierea greacă a unui nume latin, aşa cum de altfel sugerează prezenţa apelativului via, aşadar un toponim a cărui formă originală trebuie să fi fost Thocyodis via sau (ad) Thocyodis viam. Prin urmare, îmi pare firesc să vedem în Thocyodis un genitiv latinesc (de decl. III, de tipul custōs,-ōdis) al unui nominativ *Thōcyōs (*Θώκυως). Această formă ne trimite imediat cu gândul la numele strategiei Θουκυσιδαντικη[93], pe care îl întâlnim în celebra inscripţie a strategului trac Flavius Dizala Ezbenis de la Nicopolis ad Nestum[94]. Acesta este un cert adjectiv grecesc format cu suf –ικη (-ica în latineşte), cu care sunt create numele strategiilor Traciei, prin derivare cel mai adesea de la etnonime sau etnicoane: Δενθελητικη de la Δενθελῆται[95], Οὐσδικησική[96] de la Usdicenses (la rândul său un derivat de la un *Usdica, format prin acelaşi procedeu de la un etnonim*Usdae), Σερδική[97] de la Σέρδοι[98], Σελλητική de la un etnonim *Selletae[99] etc. Este deci firesc să presupunem că Θουκυσιδαντικη este tot un astfel de derivat, de la un etnonim *Θουκυσιδανται. Acesta trebuie să fi fost, la rândul său, un compus având ca formant final pe –δαντ(αι)[100], eventual un corespondent tracic al grecescului –δοντ– din nume precum Θερμώδων,–δοντος. Formantul său iniţial este în acest caz Θουκυσι[101], cu siguranţă o formă fie derivată, fie flexionată[102], de la o tulpină *Θουκυ-, evidentă variantă a lui *Θωκυως, dedus mai sus din Θωκυώδις. Litera greacă [θ] nu transcrie nici în cazul acestui nume aspirata greacă [th], ci serveşte tot la notarea palatalei trace[103]. Întrucât, aşa cum am arătat, acest sunet provine, cu mare probabilitate, din velara palatală indoeuropeană *k', putem explica pe *Θουκυς / *Θώκυως ca pe o dezvoltare a radicalului i-ean *k'ū-"Spitze"[104], el putând fi chiar etimonul cuvântului românesc de substrat ciucă "pisc, vârf". Este o etimologie potrivită numelui unei localităţi de munte, amplasare susţinută şi de numele Κλισοῦρα (147.19) din încheierea acestui pasaj. Θωκύωδις βία, ca şi numele următoare, cel puţin până la Κλισοῦρα, au prin urmare toate şansele să se fi aflat undeva în masivul Haemus, poate chiar în strategia Θουκυσιδαντικη, un prim indiciu că localităţile pe care le conţine nu se aflau în Haemimont, în lista căruia se găsesc ele în forma textului ajunsă până la noi, ci în Thracia.

§2.3.2. Separarea, în cópiile ulterioare ale manuscrisului, a acestor nume duble care delimitează porţiunea de listă de care ne ocupăm, indică în acelaşi timp posibilitatea ca în acest loc al arhetipului să existe şi alte greşeli de separare. Acesta este motivul pentru care, continuând analiza, am căutat să vad dacă nu cumva şi alte nume ale acestui pasaj prezintă acest tip de eroare. Convingerea mea este că lucrurile stau într-adevăr astfel, fiindcă dacă luăm cele trei nume improbabile de la mijloc – anume Ἄναγογκλί - Σοῦρας - Αὐθιπάρου[105] – ca pe un fragment de scriptio continua (ἌναγογκλίΣοῦραςΑὐθιπάρου), observăm că separându-l altfel, dar fără nici o altă modificare, anume *Ἄναγον - *Κλισοῦρα - *Σαυθιπάρου, obţinem trei nume inteligibile şi explicabile, rezultat în care cu greu putem vedea o simplă coincidenţă. Astfel:

*Ἄναγον (scil. κάστελλον ori φρούριον) este participiul prezent neutru al lui ἀνάγω "a (se) ridica, înălţa", sensul său fiind aşadar "(cetatea) înălţată, de pe înălţime". Separarea lui *Ἄναγον de finalul -κλι din Ἄναγογκλί este susţinută şi de grafia ἀναγονκλί din manuscrisul A, -νκ- în loc de de -γκ-[106].

*Κλισοῦρα este în mod evident grafia fonetică a cuvântului latin balcanic clisura / κλεισοῦρα "trecătoare, defileu, clisură" şi el trebuie grupat cu numele următor, cum voi arăta mai jos.

*Σαυθιπάρου se dovedeşte de un interes cu totul special fiindcă, separându-l firesc în Σαυθι- şi -πάρου, observăm că primul său formant pare a fi o variantă (fonetică sau doar grafică) a numelui Σεύθης. Şi există într-adevăr două atestări ale acestui nume, amândouă în inscripţii latineşti, care ne conving că o asemenea interpretare nu este nicidecum pură speculaţie. La Misenum găsim un Dines Sautis[107] de origine bessică şi, la Prahovo în Serbia (Moesia Superior) un Sautes Pa[...[108]. Dialectal, anume în regiunile locuite de bessi, numele se pronunţa prin urmare şi cu /au/ în loc de /eu/[109], fiind astfel legitimă identificarea lui Σαυθι- din Σαυθιπάρου cu Σεύθης.  În cazul în care decuparea propusă aici se va dovedi corectă, atunci *Σαυθιπάρου (în care trebuie văzut un genitiv al unui *Σαυθιπαρον) nu poate fi decât varianta locală, bessică, a numelui - pe care noi îl cunoaştem în varianta grecizată Σευθόπολις[110] - purtat de oraşul fondat de Seuthes III în nordul Thraciei, aproape de Koprinka (dep. Kazanlâk, Bulgaria), azi complet acoperit de apele lacului de acumulare al unei hidrocentrale, după ce a fost săpat de către arheologii bulgari.

Aceste ultime două nume trebuie să constituie şi ele o unitate toponomastică – anume *Κλισοῦρα Σαυθιπάρου, sensul ei fiind "clisura Seuthopolei" şi denumind probabil un turn de apărare al acestei trecători – şi aceasta din două motive. Gramatical, unitatea este sugerată de genitivul Σαυθιπάρου, care îşi regăseşte astfel regentul (*Κλισοῦρα). Istoric, este singurul mod în care se poate explica supravieţuirea numelui: oraşul Seuthopolis era, în vremea redactării operei De Aedificiis, o antichitate îndepărtată, dar este perfect posibil ca numele său – păstrat în derivate locale ale altor entităţi geografice mai puţin afectate de istoria umană, cum este cazul defileului din apropiere – să fi fost folosit în continuare, chiar şi mult după dispariţia oraşului de la care a fost numit.

Localizarea castelului *Κλισοῦρα Σαυθιπάρου în apropierea fostului Seuthopolis este în mod fericit confirmată de către toponimul următor din lista procopiană, Δορδᾶς, care trebuie identificat cu *Δορταζα (sau *Δορταζος), localitate atestată[111], cu două-trei secole înainte, la doar 5 km. nord de Seuthopolis. Cele două forme au toate şansele să fie variante cronologice ale aceluiaşi nume, fiindcă în timp ce sonorizarea lui [t] la [d] poate reda o evoluţie fonetică reală[112], finalul -ᾶς (cu circumflex) al numelui procopian este dubios[113] şi este posibil ca el să se datoreze unei restituiri eronate a unei abrevieri Δορδαζ^\ [114], nerecunoscută de către vreunul din copiştii intermediari ai manuscrisului.

§2.3.3. În virtutea acestor precizări de ordin topografic furnizate de numele anterioare, Σαρμαθῶν [*Σαρματῶν] Κλεισοῦρα, nume care împreună formează ultimul din toponimele acestui pasaj, aşa cum am arătat la începutul acestui articol, ar putea aparţine unui castel de apărare a defileului numit astăzi Šipka, una din trecătorile cele mai importante prin munţii Haemus, între Tracia şi Moesia centrală. Numele Σαρμαθῶν [*Σαρματῶν] "a Sarmaţilor" îi va fi fost atribuit cu secole înainte, când ieşirea sa nordică se afla în teritoriul unei enclave a Sarmaţilor, amintiţi chiar în acest loc de către Plinius[115], care îi numeşte Arreatae Sarmatae. Afirmaţia sa este confirmată indirect şi de către Iordanes care, referindu-se la epoca războaielor lui Traian cu dacii, ne spune că Victoriae civitas (cum traduce el numele oraşului Nicopolis ad Istrum) a fost construit de Traian în cinstea victoriei sale asupra Sarmaţilor[116]. Ca şi Tropaeum Traiani de la Adamclisi, şi oraşul Nicopolis trebuie să fi fost construit în urma unei operaţiuni militare de anvergură la sud de Dunăre, care are toate şansele să fi fost îndreptată, aşa cum afirmă Iordanes, împotriva Sarmaţilor.

De ce nici unul din aceste nume nu este menţionat de alte surse, aşa cum se întâmplă cu castelele aflate pe drumul danubian? Dacă localizările propuse se vor dovedi corecte, atunci şi Σαυθιπάρα şi Δορδᾶς ar fi cunoscute şi din alte surse, în formele Σευθόπολις şi *Δορτάζα, cum am văzut mai sus. Pe de altă parte însă, aceste castele se află pe un drum de o mai mică importanţă – pe care l-am putea numi "drumul trans-haemimontan" - neamintit de alte izvoare. Motivul pentru care toponimele acestei mici regiuni sunt totuşi menţionate de Procopius, şi încă cu o densitate atât de mare, este acela că şi pasul Šipka, o poartă de intrare a duşmanilor prin zidul defensiv natural care este masivul Haemus, ca orice alt defileu, trebuie să fi prezentat pentru Iustinian un interes strategic special.

Localizarea propusă mai sus este sprijinită şi de elementele lingvistice furnizate de acest pasaj. Numele *Ἄναγον (κάστελλον, φρούριον) "(Castelul, fortul) de pe înălţime" şi Κλ(ε)ισοῦρα indică o regiune de munte. Genitivul Thocyodis, cuvintele via şi clisura (de 2 ori), ca şi varianta Σαυθι-, cu vocalism /a/, a numelui Σεύθης[117], ne îndreaptă şi ele către "linia Jireček", care trecea pe creasta Haemului. Să observăm în încheiere că aceste câteva toponime, deşi plasate de Procopius sub titlul Αἱμιμόντου, se aflau în realitate în Thracia, adică în provincia aflată în listă înaintea Haemimontului, fapt de o importanţă majoră în refacerea structurii iniţiale a listei finale, cum se va vedea în articolul ce va încheia această serie.

§2.4. Abstract

The names Θωκύωδις - Bία - Ἄναγογκλί - Σοῦρας - Αὐθιπάρου - Δορδᾶς - Σαρμαθῶν (sic codd, *Σαρματῶν Beševliev) - Κλεισοῦρα (147.12-19), occur at the beginning of the names of Haemimontus, in the second list of De Aedificiis. Since the first two names (Thocyodis via) and the last two (Sarmathon clisura) are much better explained as pairs, there is a strong possibility that this fragment contains some text separation errors.

And indeed, if we consider the next three names (Ἄναγογκλί, Σοῦρας and Αὐθιπάρου) as a string of letters in scriptio continua, then this can be split into *Ἄναγον-*Κλισοῦρα and *Σαυθιπάρου, three names which make perfect sense:

-*Ἄναγον (the present participle of ἀνάγω "to raise") means "the raised (fortress)".

-*Κλισοῦρα Σαυθιπάρου - where Sauthiparon is the Bessian form of Seuthopolis – is the name of a strait which once led to the town of Seuthes III, in northern Thrace, today submerged in the Koprinka lake.

The next name, Δορδᾶς, confirms this localization, because it is obviously the same as *Δορταζα, attested only 5 km. northwards, at Krăn.

It results that the last name, Σαρμαθῶν Κλεισοῦρα, belongs to the pass called today Šipka.

The articles also presents the Thracian palatal, a sound specific to the Thracian languages, written in local inscriptions and in the historical sources alternately by θ, ς (ζ), τς (τζ) etc., followed in most of the cases by a palatal vowel, mainly [ι] or [η].

3. De la Κουρτουξοῦρα la Ταυροκεφάλων (146.20-24)

§3.1. Numele de care mă voi ocupa în continuare apar tot în cea de a doua listă anexă a cărţii a 4-a, între 146.20 şi 146.24, sub titlul Θρᾴκης:

Κουρτουξοῦρα - Ποταμουκάστελλον - Εἰσδίκαια - τὸ ἐμπόριον Ταυροκεφάλων.

Forma actuală a acestui pasaj, aşa cum îl găsim în ediţiile moderne ale operei De Aedificiis, este de fapt o creaţie a lui Maltretus[118], preluată de Haury, fiindcă manuscrisele ne dau altceva:

în A(mbrosianus) citim κουργάξουρα ποταμοῦ καστέλλαν εἰσδίκαια τὸ ἐμπορεῖον ταύρων κεφάλων

iar în V(aticanus) κουρτουξοῦρα ποταμοῦ κάστελλαν εἰσδίκαια τὸ ἐμπόριον ταύρων κεφάλων.

Pasajul acesta pare mai degrabă, în amândouă manuscrisele, o propoziţie în limba greacă decât o înşiruire de toponime trace fără înţeles.

Pentru primul nume, compusul κουρτουξοῦρα (V) sau κουργάξουρα (A), Beševliev propune reconstituirea *Κουρτουσοῦρα, pe care el o consideră, fără nici un motiv, "eventuell mit Κουτζούσουρα (121,43) identisch sein"[119]. Cele două variante diferă în primul lor formant lexical (κουρτου- (V) faţă de κουργά- (A)) datorită unor erori grafice destul de comune în paleografia greacă:

-γ/τ (Γ/Τ) este una din confuziile de litere bine cunoscute şi bine atestate, dintre ele varianta cu τ (tau) fiind într-adevăr cea de preferat, aşa cum o demonstrează şi un alt nume procopian, din prima listă: †Ἀντίπαγραι în loc de Ἀντίπατραι[120] (117, 32).

-ου / α[121] este una din oscilaţiile grafice cele mai frecvente în minuscula greacă de după sec. VIII, iar alegerea variantei corecte este mai dificilă. În manuscrisele procopiene ea este comună în aşa măsură, încât etimologia numelor în care apare trebuie făcută ţinând întotdeauna cont de ambele variante[122]. Pentru numele nostru este totuşi de preferat forma cu –ου–, pentru că ea este cea dată de manuscrisul mai bun (cum este considerat ms. V).

-pentru înlocuirea neverosimilului ξ din Κουρτουξοῦρα, Beševliev restituie un *Κουρτουσοῦρα, în timp ce Detschew propune, pe bună dreptate, forma *Κουρτουζοῦρα[123], în virtutea confuziei mult mai comune între ξ şi ζ (şi nu între ξ şi σ). 

§3.2. Alternanţa s/z în numele trace. Această oscilaţie îmi oferă aici ocazia unei necesare precizări privind un aspect al scrierii şi interpretării resturilor de limbă tracă. Se consideră de obicei că în numele trace păstrate /s/ şi /z/ sunt variante fireşti ale unuia şi aceluiaşi sunet (/z/). Este o prejudecată greşită, care a produs multe erori de interpretare a materialului lingvistic. Etimologic, sunetele /s/ şi /z/ trebuie să fi fost şi în tracă distincte, ele provenind, ca şi în alte limbi satem, din /k'/, respectiv din /g'/ şi /g'h/. Într-adevăr, o analiză statistică a utilizării lor în izvoarele limbilor traco-dace, ne arată că ele sunt comutative într-o proporţie nesemnificativă, regula fiind că nici una din ele nu se poate substitui celeilalte. Astfel, nume ca Ζάλδαπα/Ζέλδεπα de la *g'hel-d- "galben, auriu", ζελᾶς de la *g'hela- "vin"  etc., a căror etimologie sigură justifică un /z/, nu au deloc variante cu /s/. Deasemenea, nume cu /s/ etimologic bine atestate, precum Serdica/Sardica de la *k'rd- "inimă, mijloc"[124] sau -sula de la *sulŭa "pădure" (putem adăuga Σεύθης, Sucidava etc.) nu au nici o variantă cu /z/. În alte cazuri, mult mai numeroase, numele trace conţinând un /z/ au într-adevăr variante cu /s/, însă acestea sunt în mod net minoritare şi nu apar decât în izvoare latine ori latinizante, în poziţie intervocalică. Sugestive sunt în acest sens statisticile pe care ni le oferă formantul lexical final –ζενις[125] (de la *g'enes "fiu, născut", corespunzând gr. –γένης). Acesta apare în cca. 165 de atestări în total. Cele mai multe din ele (peste 130) sunt în Tracia propriu-zisă (în Bessia sud-haemimontană), de unde acest formant provine, unde în absolut toate apariţiile se foloseşte /ζ/. În numai 15 cazuri numele sunt scrise cu /s/ (mai ales în varianta latinizată –sanus, în Aulusanus, Brisanus etc.), din care 13 sunt în redacţie latină, fie în regiunile balcanice latinofone (cele două Moesii şi Dardania), fie în provincii vestice ale imperiului. În aceste cazuri avem de a face cu un fapt de ortografie latină: datorită pronunţiei /z/ a lui /s/ intervocalic în latina vulgară, numele cu /z/ au fost considerate ca având  "pronunţie rustică". Ele au fost în consecinţă "corectate" şi "debarbarizate" prin scrierea lor cu /s/, fenomen bine cunoscut în filologia clasică şi numit hiperurbanism. În alte cazuri alternanţa Σ et Ζ se explică printr-o confuzie de litere (şi ea bine cunoscută) în manuscrisele unor opere greceşti. Întâlnim astfel Σάλμοξις în unele manuscrise ale lui Herodot, în timp ce aproape toţi ceilalţi autori, inclusiv cei care citează textul herodotian[126], scriu numele cu Z: Ζάλμοξις. Este deci de preferat, măcar din precauţie metodologică, să considerăm /s/-ul şi /z/ -ul numelor trace drept foneme diferite, rămânând în sarcina viitorului thesaurus al acestor limbi să stabilească o normă grafică în fiecare din aceste cazuri.

§3.3. –zura şi –sura în hidronimia tracă. Revenind la emendarea *Κουρτουζοῦρα propusă de Detschew, ea este sprijinită şi de faptul că multe hidronime trace sunt formate cu -zura şi cu derivaţi ai săi – precum Zyras (hidro­nim al Scythiei Minor[127]), Zyrmae, Zurta[128] ş.a. –, nu cu –sura, cum se afirmă în multe lucrări dedicate numelor trace. Aceasta este o prejudecată destul de frecvent întâlnită, datorită unei etimologii a lui Detschew aparent evidentă dar în fapt impro­babilă[129]. Cred, de aceea, că numele nostru trebuie să fi avut nominativul Κουρτουζοῦρας şi că el apare în listă la genitivul Κουρτουζοῦρα, acordându-se astfel cu numele care îl urma (v. explicaţia mai jos).

§3.4. Ποταμουκάστελλον este, oricum l-am lua, o conjectură neverosimilă. Mai întâi pentru că, în ciuda erorii evidente pe care o conţine forma κάστελλαν, finalul său era totuşi –αν şi nu –ον, punct asupra căruia manuscrisele sunt perfect de acord. Apoi pentru că avem de a face aici cu două cuvinte şi nu cu unul singur: ποταμοῦ şi καστέλλαν, aşa cum găsim în A, lectură confirmată însă şi de V unde, chiar dacă cele două cuvinte au fost împreunate (ποταμοῦκάστελλαν), fiecare din ele îşi păstrează încă accentul.

Primul din aceste două nume, ποταμοῦ, care este genitivul lui ποταμὸς "râu", se acordă în mod firesc cu numele anterior, Κυρτουζοῦρα, tot un genitiv, aşa cum am văzut, împreună cu care formează sintagma Κουρτουζοῦρα ποταμοῦ "a(l) râului Kurtuzura".

Cuvântul καστέλλαν (A) sau κάστελλαν (V), cu finalul –αν, este categoric greşit, pentru că el presupune două neregularităţi: existenţa unui neatestat feminin singular κάστελλα şi utilizarea acestuia complet nemotivată la acuzativ. Eroarea este aşadar certă, dar ea nu se datorează unei scrieri greşite –α– în locul lui –ο– (al unui καστέλλον), aşa cum credeau editorii, ci aglutinării la pluralul corect κάστελλα a unui –ν final, a cărui provenienţă va fi explicată mai jos.

§3.5. Numele Εἰσδίκαια nu este altceva decât fuziunea într-un cuvânt unic, ca şi în cazul lui ποταμοῦκάστελλαν, a sintagmei εἰς Δίκαια. Pentru a fi corect gramatical, numele cetăţii Dikaia ar fi trebuit să se afle la acuzativul cerut de prepoziţia εἰς "la", adică Δίκαιαν. Cred, de aceea, că manuscrisul procopian originar avea în acest loc tocmai acest acuzativ, al cărui –ν– final a migrat apoi către rândul de deasupra, printr-o eroare curioasă dar deloc inexplicabilă, transformându-l acolo pe κάστελλα în κάστελλαν. Un caz similar de "eroare interlineară" a fost sesizat de I.I.Russu[130] în lista finală, unde perechea de nume Δεονιάνα – Λιμώ, este rezultatul inversării iniţialelor numelor corecte *Λεονιάνα (de la Leon) şi *Διμώ (=Dimum). În cazul nostru eroarea a putut fi generată de forma specială pe care o lua uneori -ν final (mai ales la sfârşit de rând) în minuscula greacă, anume mult mai înalt decât limita superioară a rândului şi îndoit spre cuvântul pe care îl încheia. Ne putem deci gândi că este perfect posibil ca într-o grafie afectată – având de pildă forma din figura alăturată – ν-ul lui δίκαιαν să fi fost greşit atribuit lui καστελλα de deasupra, de către vreun copist neexperimentat şi derutat de lista lungă de toponime fără nici un înţeles grecesc. Fie că este vorba de această explicaţie, fie de vreo alta, ceea ce îmi pare evident este că dacă îl mutăm pe acest –ν de la o linie la alta şi de la un cuvânt la altul, corectăm două erori deodată: imposibilul κάστελλαν devine neutrul plural corect κάστελλα, iar toponimul Δίκαιαν îşi primeşte înapoi desinenţa de acuzativ cerută de εἰς.

§3.6. Cât despre finalul acestei propoziţii, cele două manuscrise concordă din nou: τὸ ἐμπόρ(ε)ιον ταύρων κεφάλων, şi nu văd aici nici un motiv pentru care ar trebui să acceptăm conjectura *Ταυροκεφάλων propusă de Maltretus în ediţia sa a acestei opere.

  În încheierea părţii filologice a comentariului meu asupra acestui pasaj, voi propune următoarea nouă lectură, rezultată din observaţiile de mai sus:

*Κουρτουζοῦρα ποταμοῦ κάστελλα εἰς Δίκαιαν, τὸ ἐμπόριον ταύρων κεφάλων, un scurt text explicativ grecesc însemnând "castele pe râul Kurtuzura spre Dicaea, emporiul capetelor Taurilor (ori de tauri)".

§3.7. Localizarea. Dicaea este bineînţeles oraşul grecesc din provincia Rhodope[131], de pe malul estic al lacului numit Bistonis Limne, în faţa Abderei. Este o identificare topografică având drept principal efect mutarea cadrului geografic al acestei porţi­uni de listă din Thracia în Rhodope.

Această localizare este confirmată şi de unul din numele aflate în listă înaintea pasajului de care ne ocupăm. Într-adevăr, înainte de *Κουρτουζοῦρα etc. (146.20) în listă sunt aşezate Βέργισον, Δίνγιον şi Σάκισσος(146.17-19). Deşi şi ultimele două din acestea trei pot fi comparate cu nume din Rhodope şi din Macedonia vecină, primul din ele, Βέργισον, pare a fi aceeaşi localitate cu cea numită de Stephanus Byzantius Βεργέπολις, aparţinând chiar abderiţilor[132], vecini cu Dikaia. Ne putem prin urmare întreba dacă nu cumva acele *Κουρτουζοῦρα ποταμοῦ κάστελλα sunt chiar Dingion şi Sakissos, plasate în listă între Bergison al abderiţilor şi Dikaia.

În apropierea Abderei curgeau, după Herodot, două râuri: Trauos şi Kompsatos[133]. Acesta din urmă, mai mare (şi pe care Tomaschek[134] îl identifica în mod greşit cu Kossinites, care se vărsa în lacul Bistonis pe malul său de vest, în timp ce gura Kompsatos-ului este pe malul estic, v. harta), poate fi foarte bine identificat cu Kurtuzura de la Procopius, ambele nume având acelaşi sens, după cum ne arată corespondentele lor greceşti. Însă, pentru a discuta în cunoştinţă de cauză acest procedeu etimologic, înaintea explicaţiei factuale trebuie făcute câteva precizări de ordin metodologic.

§3.8. Izoglose sud tracice – greceşti. Triburile şi limbile trace ale acestei regiuni (şi am în vedere litoralul nordic al Egeei) sunt cele cu care grecii au avut, din timpuri străvechi, schimburile cele mai intense – atât economice cât şi culturale. Aici, în acest ţinut de graniţă al Macedoniei şi Traciei, întâlnim cele mai multe toponime şi glose comune atât dialectelor greceşti cât şi limbii trace, explicabile nu prin împrumut, ci prin moşteniri paralele şi independente din indo-europeană. Să luăm spre exemplu cuvântul (şi antroponimul) trac (edonic) paib(is) "copil, băiat", de la ie. *paig^w- "joc, copil": el reprezintă o evoluţie perfect paralelă celei a cuvântului grecesc παῖς, παιδὸς "copil", împrumutul din această limbă fiind însă exclus (/b/-ul din paibis provine natural din ie. *g^w, dar nu poate veni nicicum din grecescul –d-). Aici găsim deasemenea pe sula/σούλη "pădure", de la ie. *sulŭā (în Scapten-sula şi Ενκιρι-σουλη), pentru care grecescul ὕλη nu poate fi decât corespondent, nu şi etimon. Sunt aici şi alte cuvinte şi nume interesante, precum Cenchri/Κίγχρωπες, neam de oameni pe care Xenofon îi numeşte μελινόφαγοι "mâncători de mei"[135], al căror nume răspunde grecului κέγχρος "mei", de origine obscură în greacă, posibil împrumut din tracă; etnonimul Δάρσιοι înseamnă poate "Curajoşii", dacă corespunde gr. θρασεῖς "curajoşi" etc.

§3.9. Κόμψατος = Κουρτουζοῦρα "curb, cotit". În conse­cinţă, cred că în Κόμψατος trebuie să vedem un corespondent trac, şi nu un împrumut, al grecului καμψός[136] "strâmb, curb", cum de altfel o demonstrează şi vocalismul diferit. La rândul său, Κουρτου- din Κουρτουζοῦρα, este paralela gr. κυρτός "îndoit, curbat". Având acelaşi sens, cele două se vădesc a fi variante cronologice ori/şi dialectale ale numelui râului, forme succesive ale acestuia, dar nu mai puţin trace, nici una nici cealaltă.

§3.10. Cum trebuie să interpretăm calificativul dat de Procopiu oraşului Dicaea, acela de ἐμπόρ(ε)ιον ταύρων κεφάλων "târg al capetelor de tauri"? Cum nu există un comerţ cu capete de tauri, sensul acestei sintagme trebuie să fie altul decât cel literal. Mai întâi, am putea lua pe κεφαλαί în sensul său geografic, acela de "capuri, promontorii". Aşa cum putem vedea pe harta de mai jos, în imediata vecinătate a Dicaiei existau într-adevăr mai multe promontorii, ca nişte fiorduri, din care azi n-au mai rămas decât câteva bălţi în interiorul ţărmului. Strabon le numeşte αἱ Θασίων κεφαλαί[137] "capurile Thasienilor" dar, întocmai ca în cazul numelor succesive ale râului Kompsatos-Kurtuzura, ne putem gândi că şi ele îşi vor fi schimbat mai târziu numele în αἱ *Ταυρῶν κεφαλαί "capurile Taurilor". Însă, în lipsa oricărui indiciu concret în acest sens, supoziţia mea rămâne, bineînţeles, o speculaţie, pentru care însă nu lipsesc argumentele circumstanţiale.

 

§3.11. Simbolul "(cap de) bovină" şi numele de fortăreţe. Aproape toate toponimele păstrate din această mică regiune tracă au într-un fel legătură cu o legendă categoric etimologică, cu o mare ramificaţie semantică. Pentru vechii indo-europeni noţiunile "dur", "tare" (şi sensuri derivate de aici, "fortificaţie", "putere", "puternic", "şef" etc.), de o parte, şi "(corn sau cap de) bovină cornută mare" ("taur" ori "cerb"), pe de alta, constituiau o unitate ideatică, având un radical lexical propriu, fără îndoială moştenire a unei epoci străvechi în care cornul era, prin excelenţă, materialul tare. Aşa se explică de ce, în regiuni diferite, cuvinte însemnând "loc fortificat" şi "taur, cerb, corn" erau în mod evident înrudite. Lui ταῦρος "taur" şi τύραννος "cel ce deţine puterea", îi corespunde în greacă τύρρις "turn"; la fel se întâmplă şi cu κέρας,-ατος "corn", κάρα "cap", κράν(ι)ον "craniu", faţă de κράτος "putere", καρτερός "puternic, tare"; în aria lingvistică illiră (messapică) numele de oraş Brundisium (Brindisium) era legat etimologic de brunda ("cap de cerb" după Isidor din Sevilla[138]), iar tracul -bria "fortăreaţă" are aceeaşi origine cu albanezul brin, brini "cerb", pentru a ne opri la doar trei din numeroasele exemple[139] care se pot da. Or, toponimia locală din jurul lacului Bistonis constă tocmai în nume aparţinând unor radicale indo-europene cu această dublă semnificaţie: "tare, puternic" şi "bovină cornută". Aici plasează tradiţia locul în care regele Bistonilor traci, Diomedes, îşi ţinea iepele antropofage (ori vacile, după o altă variantă a mitului), mai precis în punctul aflat chiar în vârful lacului, unde unele din itinerarii amintesc o mutatio Stabulum Diomedis[140]. Localitatea se numea, după Martianus Capella[141] şi Pliniu cel Bătrân[142], Tyrida (Tirida) sau, după Pomponius Mela[143], Turris (v. mai sus paralelele şi sensurile acestuia), în timp ce Strabon aşează aici Καρτερὰ κώμη[144] "satul tare", ca basileion al lui Diomedes. O localitate vecină, la doar câţiva kilometri est de aici, se numea Brendice[145], un adjectiv înrudit cu cuvântul βρένδον "cerb" atestat de Hesychius[146]  şi cu formele ilirice citate mai sus. Este posibil ca la vechii locuitori ai acestui ţinut capetele acestor animale să fi avut o semnificaţie specială, ale cărei detalii ne scapă astăzi, dar de care trebuie să se fi legat şi ταυρῶν κεφαλαί de care ne ocupăm.

Or, capitala întregii regiuni bistoniene era tocmai Dikaia, a cărei principală emblemă monetară era taurul, capul de taur ori un personaj cu coarne. Să fie doar o coincidenţă, de vreme ce capul de taur se mai întâlneşte ca simbol monetar şi heraldic şi în alte locuri şi epoci?

Cred mai degrabă că prezenţa atât de insistentă a taurului ori a capului de taur în simbolistica şi în toponimia locală indică o intimă legătură între acest animal şi bistoni, stăpânii locului. Poate că el era animalul lor totemic, gând ce mă îndeamnă să mă întreb dacă nu cumva numele însuşi al Bistonilor (unde formantul iniţial Bis- poate fi legat de rad. ie. *gwōu- "bovină") va fi însemnat în dialectul de acolo chiar "(cap de) taur"[147]. Oricare ar fi relaţia dintre toponimul Dikaia şi (capul de) taur, există, cred, o bună explicaţie pentru care acest atribut este menţionat la Procopius, explicaţie sugerată de atestările unui alt toponim trac, anume Mesembria.

Fig.12. Monede ale oraşului Dikaia, din sec.V-IV a. Chr.

§3.12. "Etichetele" oraşelor. Într-o inscripţie descoperită la Mesembria (IGB I, nr. 345 r.4) citim: Μεσεμβρία δὲ μυ πατρὶς, ἀπὸ [Μ]έλσα καὶ βρία "patrie îmi este Mesembria, de la Melsa şi bria". Adaosul ἀπὸ [Μ]έλσα καὶ βρία devenise un fel de "etichetă poetică" a (numelui) acestui oraş, aşa cum ne conving şi alte surse antice, din fericire păstrate.  Astfel Strabon[148] ne spune: πρότερον δὲ †Μενεβρία [=*Μελσεμ-βρία][149], οἷον †Μένα [*Μέλσα[150]] πόλις, τοῦ κτίσαντος †Μένα [Μέλσα] καλουμένου, τῆς δὲ πόλεως βρίας καλουμένης θρᾳκιστί. "numit mai întâi Melsembria, cum ar veni 'oraşul lui Melsas', ctitorul numindu-se Melsas, iar 'oraş' spunându-se în tracă 'bria'". La Plinius[151] găsim: Mesembria...ubi Messa fuerat "Mesembria...unde fusese Messa". Stephanus Byzantius[152] este şi mai precis: "Μεσημβρία...ἐκλήθη ἀπὸ Μέλσου. βρία γὰρ τὴν πόλιν ϕασὶ Θρᾷκες. ὡς οὖν Σηλυμβρία ἡ τοῦ Σήλυος πόλις, Πολτυμβρία ἡ Πόλτυος, οὕτω Μελσημβρία ἡ Μέλσου πόλις"  "Mesembria...s-a numit de la Melsas. căci Tracii spun 'bria' la 'oraş'. Aşadar, precum Selymbria (este) 'oraşul lui Selys', iar Poltymbria '[oraşul] lui Poltys', tot astfel Melsembria (este) 'oraşul lui Melsas'". Întocmai cum la Homer oraşele, zeii şi oamenii de seamă purtau epitete individualizatoare, tot astfel istoricii şi chiar geografii de mai târziu aminteau, în operele lor, supranumele, renumele, epitetele ori "etichetele" de tipul celei prezentate mai sus, poate nu atât pentru a face expunerea mai interesantă ori pentru a-şi etala erudiţia, cât pentru că ele ţineau de titulatura oficială a localităţii respective. Este deci perfect posibil ca şi Δίκαια, τὸ ἐμπόριον ταύρων κεφάλων de la Procopius să fi fost o expresie cimentată, amintită, ca şi în cazul Mesembriei, ori de câte ori venea vorba despre acest oraş. Poate că acesta era rostul capului de taur de pe monezile Dicaiei, după cum coiful de pe monedele bătute la Mesembria poate fi simbolul fondatorului mitic Melsas[153].

În eventualitatea în care ipoteza noastră este corectă, şi deci oraşul amintit de Procopius în pasajul discutat este într-adevăr Dicaea, ipoteză spre care par să conveargă, cum am văzut, mai multe argumente filologice şi extra-filologice, atunci toponimele acestui pasaj se află nu în Tracia, cum arată subtitlul sub care ele se află, ci Rhodopei, provincia anterioară în listă. Această interpolare este prin urmare un tipar, de mare importantă în restaurarea formei iniţiale a listelor, cum voi arăta în articolul final al seriei.

§3.13. Reconstituire. În cazul în care ipoteza prezentată este corectă, atunci întregul pasaj conţinând localităţi din Rhodope ar fi:

 Βέργισον, Δίνγιον, Σάκισσος, *Κουρτουζοῦρα ποταμοῦ κάστελλα εἰς Δίκαιαν, τὸ ἐμπόριον ταύρων κεφάλων "Bergison, Dingion, Sakissos, castele pe râul Kurtuzura spre Dicaea, târgul capetelor de tauri".

§3.14. Abstract

Κουρτουξοῦρα, Ποταμουκάστελλον, Εἰσδίκαια and τὸ ἐμπόριον Ταυρο-κεφάλων are more likely a Greek note than a string of Thracian names. I think that the previous two or three names ([Βέργισον], Δίνγιον and Σάκισσος) are referred as *Κουρτουζοῦρα ποταμοῦ κάστελλα εἰς Δίκαιαν, τὸ ἐμπόριον ταύρων κεφάλων "fortresses on the river Kurtuzura towards Dikaia, the emporium of the bulls' heads". We wouldn't know what or who are these '(heads of) bulls', but in the whole region there are more toponyms meaning both "strong(hold)" and "bull, horn", and the symbol of Dikaia, as it appears on local coins, is – among others – a bull head, a bull or a horned character.

The article also presents the concept of geographical label, consecrated epithets bound to geographical names, exactly like the homeric epithets of gods and characters.

4. Ταμονβαρί - Σκέμνας (146.9-10)

§4.1. Numele Ταμονβαρί şi Σκέμνας (V[aticanus], dar Σκελήνας A[mbrosi-anus]) apar împreună în cea de a doua listă de toponime din De Aedificiis, – cea de la sfârşitul cărţii a IV-a, care acoperă provinciile diocezei Tracia – sub titlul Θρᾴκης, ele fiind aşezate de Procopius pe drumul principal al provinciei Thracia, de-a lungul râului Hebrus-Mariţa:

Θρᾴκης· Βόσπαρα - Βεσούπαρον - Καπιστούρια - Βηρίπαρα - Ἰσγίπερα - Ὀζόρμη - Βηρηΐαρος - Ταμονβαρί - Σκέμνας - Καράσθυρα - Πίνζος - etc. (Haury 146, 1-12)

§4.2. Numele eronate. Aproape toate numele acestui început de listă conţin di­verse greşeli, pe care le voi inventaria în cele ce urmează, numerotate cu numărul rândului în care se află ele la pagina 146 a ediţiei Haury.

§4.2.1. Βεσούπαρον este cu certitudine o coruptelă a numelui *Βεσσαπάρa[154]. Finalul ου al primului formant (Βεσου- în loc de Βεσσα- [=lat. Bessa]) se explică, după Beševliev (op.cit. p.138) prin confuzia grafică ου/α, foarte frecventă în De Aedificiis[155]. Forma Besapara, atestată în Itin.Burd. (568,2), face de altfel inutile alte explicaţii ulterioare. Toponimul este un compus, format de la nu­mele Bessilor (a căror capitală oraşul era) şi formantul final –paron. Acesta din urmă apare, în marea majoritate a cazurilor, sub forma –para, comună unei întreagi serii de toponime pe care le voi discuta în altă parte, anume cele terminate în –a şi considerate de cei vechi drept plurale neutre. *Βεσάπαρον (Βεσούπαρον) din tex­tul procopian şi alte câteva ocurenţe ale acestui formant (Βρίπαρον, Δριξίπαρος, Δωδοπαρον etc., cf. Detschew Sprachr. p. 356-357) par să arate însă că aceste toponime erau în realitate nişte singulare.

§4.2.2. Ἰσγίπερα este o formă incertă, atât grupul de litere σγ, cât şi formantul lexical Ἰσγι- fiind neobişnuite. Ne-am putea gândi eventual la un *(ε)ἰς Γίπερα, dar această supoziţie nu este susţinută de nici un indiciu pozitiv.

§4.2.3. Ὀζόρμη este o coruptelă dintr-un *(ὁ) Ζύρμη ori, mai degrabă, *(ὁ) Σύρμη, aşa cum voi arăta mai jos;

§4.2.4. Βηρηΐαρος este fără nici o îndoială o variantă marginală, interpolată apoi în text, a lui Βηρίπαρα aflat trei rânduri mai sus[156]. El consemna o formă masculină a acestui toponim, anume *Βηρίπαρος[157] (ΒΗΡΙΠΑΡΟC în unciale), scoasă de vreun scholiast din alt manuscris al operei sau de la alt autor şi notată pe banda liberă din capul rândului. El a fost apoi inserat în şirul de toponime în forma ΒΗΡΗΙΑΡΟC, datorată unei confuzii grafice uşor de înţeles, provocată de asemănarea între grupurile de litere ΗΙ şi IΠ, şi favorizată foarte probabil din nou de un diacritic neglijent scris, anume accentul ascuţit al lui ί (atât în Βηρηΐαρος cât şi în Βηρίπαρα[158]). Un caz similar ne prezintă numele Κηριπάρων (146.40) care apare în această formă doar în manuscrisul L, în timp ce în V – deşi considerat mai bun - el este scris |ηρ|παρων.

§4.2.5. Ταμονβαρί este şi el corupt, (finalul atipic este de altfel "ajustat" de Beševliev la ablativul plural Tamonvaris fără nici o explicaţie, v. Kastellnamen 129). Numele are aspectul unui compus, în care însă nu putem detecta nici un element familiar, care să-i certifice tracismul şi autenticitatea. Ταμον- este un for­mant complet necunoscut în toponimia tracă[159], nazala lui finală făcându-l încă şi mai improbabil. Formantul final –βαρι, care - judecând după grupul νβ[=nv] - ar trebui pronunţat /vari/, cum de altfel face şi Beševliev[160], este de obicei comparat cu –βαρα  din Ζουρόβαρα (tot un unicat, la Ptol. Geogr. 3.8.4), deşi şi el este cel puţin îndoielnic, atât datorită lipsei de paralele cât şi desinenţei neverosimile –ι[161]. Detschew[162] (ca şi Georgiev[163]) îl consideră totuşi trac şi îl inserează printre resturile acestei limbi, punându-l în legătură cu pisid. Ταμων şi gr. Δάμων, evident doar în baza asemănării lor formale. Beševliev (ibid.) nu susţine o anumită origine, dar arată că -βαρι poate fi legat şi de nume celtice. Toate sunt însă apropieri caduce, de vreme ce numele, cum voi arăta mai jos, este deformarea unui cuvânt grecesc.

§4.2.6. Σκέμνας, un nume de aspect aparent normal, este şi el în fapt rezul­tatul unei destul de serioase greşeli de copiere, pusă în evidenţă de varianta sa din ms. A, care este Σκελήνας. M-ul din ms. V şi grupul ΛΗ din ms. A ne arată că avem probabil de a face cu citirea greşită a grupului ΛΛ (dublu lambda) din ar­hetip, o eroare comună, bine cunoscută epigrafiştilor şi paleografiştilor (v. discuţia lui pe larg în cele ce urmează).

§4.2.7. Καράσθυρα în loc de *Καρασοῦρα (sic ego, καράσθυρα V,  καράσυρα A, *Καράσουρα Beševliev Kastellnamen p. 130, nr. 11 şi Detschew Sprachr. 227). Lectura θυ pentru οῦ a fost categoric favorizată de o scriere neglijentă a circumflexului (v. şi numele următor).

§4.2.8. Πίνζος este şi el o grafie greşită, în loc de Πῖζος, provocată din nou de forma circumflexului, luat de această dată drept litera [ν][164].

§4.3. "Arhetipul deteriorat". Trecerea în revistă, întreprinsă mai sus,  a nu­melor greşite ale acestui pasaj, care evidenţiază un număr relativ mare de erori pe un fragment de text de doar 11 toponime, ne arată că textul original al lui Pr­o­copius, cel puţin în acest loc, a fost serios denaturat în procesul copierilor lui suc­cesive. Întrucât nu putem şti acum câte cópii intermediare au existat şi în care din ele s-a produs fiecare greşeală, din raţiuni practice voi atribui toate erorile de cop­iere unui singur manuscris ipotetic, pe care îl voi numi "Arhetipul deteriorat"[165]. Astfel comprimată, filiera informaţiei geografice din De Aedificiis va avea etapele:

-documente-sursă folosite de Procopius > original procopian > "Arhetipul deteriorat" > arhetip X (cum numeşte Haury arhetipul manuscriselor păstrate) > arborele manuscriselor păstrate

Trăsătura principală a acestui manuscris trebuie să fi fost scrierea neîngri­jită şi dezordonată. Literele (care, după confuziile pe care le dezvăluie, par să fi aparţinut minusculei cursive de prin sec. VIII-IX) erau trasate parcă în grabă, în acelaşi timp afectat şi neglijent. Multe din ele erau "aruncate", cu linii prelungite până în rân­durile învecinate, uneori disproporţionate, trasate incomplet ori înghe­suite una într-alta. S-a făcut abuz de abrevieri (marcate prin semne neînţelese de copiştii ulteri­ori), de ligaturi şi de litere volante[166]. Foile erau pline de adaosuri şi note, interli­neare ori marginale, unele din ele introduse ulterior în text[167]. Nu este exclus ca unele părţi ale foilor să fi fost mai grav deteriorate, spre exemplu rupte ori pătate. Pasajul de care ne ocupăm apare probabil tocmai într-una din paginile cele mai afectate de astfel de erori, lucru care întăreşte bănuiala că atât Ταμονβαρί cât şi Σκέμνας sunt de fapt coruptele. Ele sunt unice[168] în toponimia tracă şi atipice, nici unul neavând componenţi ori formanţi recognoscibili, în ciuda apropierilor făcute de lingviştii citaţi. Ele se află într-un anturaj format, cum am văzut, din toponime aproape toate corupte, şi aceasta tocmai pe drumul cel mai bine cunoscut al diocezei Thracia (cel dintre Viminacium şi Constantinopolis) şi într-o porţiune pe care o cunoaştem în detaliu din mai multe surse. Pentru a înţelege cum au fost ele denaturate şi eventual pentru a reconstitui forma lor originală, metoda cea mai bună este să comparăm secvenţa de toponime din acest fragment de listă cu datele oferite de itinerarii ori de alte surse pentru acelaşi loc, proces pentru care trebuie mai întâi să stabilim şi să decupăm exact porţiunea de drum care ne interesează, şi să recon­stituim apoi forma corectă a numelor de comparat.

§4.4. Localizarea. Ταμονβαρί şi Σκέμνας/Σκελήνας sunt plasate, mai precis, între Ὀζόρμη şi *Καρασοῦρα. *Καρασοῦρα este, fără nici o îndoială, Caras(s)ura din alte surse[169], localitate aflată pe dealul Sarlâka, între satele Rupkite (fost Turkmišlij) şi Svoboda (fost Alipašinovo), la cca. 30 km sud-vest de Stara Zagora (Mihailov, în IGB III(2), p.80). Lucrurile sunt însă cu mult mai puţin clare în privinţa lui Ὀζόρμη, textele antice pomenind în această parte a Thraciei două entităţi geografice ale căror nume l-ar putea explica. Prima este o localitate, Zyrmis (abl.pl.), pe care Tab.Peut. 8.1 o aşează la 19 mp vest de Phinipopolis (=Philippopolis), identificată cu modernul Junacite, la confluenţa Topolniţei cu Mariţa (Hebrus)[170]. Cealaltă este un râu, pe care Pliniu cel Bătrân îl numeşte Syrmus (Nat.Hist. 4,50), iar Passio S.Alexandri[171] Σέρμη şi Sermius în varianta latină[172], acelaşi cu bizantinul Στρέαμος, Σέρμον sau Σίρμιον, astăzi Stryama sau Struma, la cca. 16 kilometri est de Plovdiv[173]. La vărsarea acestuia, Itin.Burd. menţionează o mutatio Sernota[174] (Miller Itin.Rom. 537 şi Detschew Sprachr. 487 preferă varianta de manuscris Syrnota), localizată de Deliradev[175] lângă Manole, pe malul râului omonim. Chiar dacă de obicei Ὀζόρμη este luat drept o altă grafie pentru Zyrmis[176] (fără îndoială datorită prezenţei lui /z/ în ambele nume), toate elementele pledează pentru identificarea lui cu hidronimul Σέρμη, mai precis cu toponimul omonim aflat la vărsarea sa în Hebru, aşa cum afirmă cu convingere şi Beševliev (Kastellnamen 128). Un argument geografic pentru această localizare este acela că Ὀζόρμη apare în listă după Bessapara, adică în aval, deci la est de aceasta, acolo unde se află Serme/Sernota, în timp ce Zyrmis este la vestul ei. Încă mai convingător este însă argumentul lingvistic: O-ul iniţial, un articol masculin aglutinat de către copişti – eroare frecventă în listele toponomastice greceşti –, nu se poate acorda cu numele însuşi (*Ζέρμη), care este un feminin, ci cu apelativul intrinsec[177] al acestuia. Cum cele mai multe dintre apelativele care desemnează un tip de localitate sunt neutre (precum castellum, ϕρούριον, ὀχύρωμα, ἐμπόριον etc.) ori feminine (mai ales cele mari, ca urbs, civitas, πόλις), foarte rar masculine (bur­gus, πύργος), este mult mai probabil ca aici să avem de a face cu un hidronim, care are de obicei un apelativ intrinsec masculin (ποταμός, amnis ori fluvius). Confuzia grafică între Ζ şi Σ fiind şi ea un fapt paleografic obişnuit, devine evident că explicaţia mai probabilă a lui Ὀζόρμη este prin *ὁ Σέρμη (ποταμός)[178] şi nu ca variantă a lui Zyrmis.

Eliminând varianta *Βηρίπαρος [=Βηρηΐαρος], interpolată (aşa cum am arătat mai sus, la p. 40, nr. 8), rezultă că în porţiunea de drum de care ne ocupăm lista procopiană numea patru localităţi: *Σέρμη (†Ὀζόρμη), †Ταμονβαρί, †Σκέμνας şi *Καρασοῦρα. În Itin.Burd., cel mai amănunţit dintre itinerariile care prezintă drumul Serdica-Constantinopolis, în acelaşi segment rutier se află tot patru toponime (568.5-8): mutatio Sernota –8 mp– mutatio Paramuole –12 mp– mansio Cillio –9 mp– mutatio Carassura. Sernota şi Carassura sunt localităţile din capetele segmentului, corespunzând, cum am văzut, lui *Σέρμη şi *Καρασοῦ-ρα, ceea ce înseamnă că Ταμονβαρί şi Σκέμνας se află exact acolo unde Itin.Burd. are Paramuole şi Cillio. Părerea mea este că originalul listei procopiene va fi conţinut în acest loc chiar numele corecte ale acestor două localităţi, aşa cum apar ele în Itin.Burd., şi că formele atât de diferite ajunse până la noi se datorează unor erori ulterioare de copiere, iar rândurile de mai jos încearcă să explice circumstanţele în care s-au produs aceste erori. Privind mai bine cele două perechi de nume, observăm că ele nici nu sunt atât de diferite cum par la prima vedere. Ταμονβαρί şi Paramvole au în comun numărul de silabe, grupul –nv-/-mv-, succesiunea de vocale interioare a şi o (chiar dacă nu în aceeaşi ordine) şi accentul pe finală, în timp ce Σκέμνας din ms. V şi Σκελήνας din ms. A pot proveni dintr-o formă ce începea cu *Σκελλ-, corespunzând lui Cellae (Cillio în Itin.Burd.), cum voi arăta mai jos.

§4.5. Ταμονβαρί=Paramvoli. Părerea mea este că, în ce priveşte primul nume, avem de a face cu o singură şi gravă greşeală de copiere prin autodictare (cu mai multe componente, petrecute toate odată), prin care un original *Παραμβολη [pronunţat /paranvoli/], aflat într-un pasaj greu lizibil, a fost transcris prin Ταμονβαρι. Este însă posibil şi ca trecerea de la o formă la alta să fi fost făcută prin una sau mai multe dintre stadiile posibile prezentate în "scenariul lung" de mai jos.

§4.5.1. Gr. παρεμβολή şi παραβολή. La originea numelui Paramvole din Itin.Burd. şi a lui Ταμονβαρί din listă se află apelativul grecesc παρεμβολή "tabără militară". Cuvântul a fost împrumutat în latină prin ultimele secole de dinainte de Cristos în forma parembole, ca termen tehnic militar cu sensul cel mai probabil de "tabără militară nefortificată"[179]. Prin sec. II-III AD, el ajunsese să se pronunţe paremvoli, datorită evoluţiei interne a limbii greceşti[180]. Ambele pronunţii coexistau în vocabularul romanilor din teritoriile trace, încă aflate sub o puternică influenţă lingvistică traco-greacă. Este foarte posibil ca el să fi fost contaminat şi cu un alt cuvânt de origine greacă, foarte asemănător ca formă, anume parabola (de la gr. παραβολή) cu sensul "parabolă, comparaţie, similitudine", răspândit prin intermediul traducerii latine a textelor Noului Testament, care poate explica /a/-ul din Paramuole (în loc de /e/-ul aşteptat [παρεμβολή]).

§4.5.2. Probabil prin contaminarea acestor forme ale cuvântului s-a născut o variantă Paranvoli, formă nu ipotetică ci atestată în Itin.Burd. (loc.cit.). Aceasta – în virtutea analogiei cu parabola invocate mai sus – va fi suferit poate şi metateza lichidelor (/l/ şi /r/) petrecută în acest cuvânt[181]. În urma acestei noi alterări, *Paranvoli devine *Palanvori, care trebuie să fi fost şi pronunţia reală a toponimului în graiul localnicilor, consemnată de sursele lui Procopius şi preluată de el în listă, suficient de depărtată de etimonul său (παρεμβολή) pentru ca legătura între ele să nu mai fie evidentă pentru copiştii manuscriselor. Devenit astfel din cuvânt grec toponim "trac", adică un nume fără nici un înţeles ori element familiar pentru copiştii greci, deci fără posibilitatea ca ei să-l recunoască şi, în eventualitatea unor erori, să-l corecteze, numele nostru a fost în continuare stricat de unul din procesele aproape inerente în cazul copierii manuale a textelor şi mai ales a numelor străine pe care le conţin ele: confuziile grafice. Prima, cea care l-a şi schimbat cel mai mult, a provocat citirea greşită a majusculei iniţiale Π- drept T-, eroare perfect explicabilă prin formele celor două litere şi certificată chiar de manuscrisul listelor, care ne oferă un alt exemplu sigur: Τρισκίανα (121.23) în loc *Πρισκίανα[182] (localitate în teritoriul oraşului Kavetzos, în Dacia Mediterranea). *Παλανβορι, devenit în urma acestei noi erori *Ταλανβορι în minuscule (TΑΛΑΝΒΟΡΙ în capitale), a mai suferit încă două modificări de aceeaşi natură, ambele fiind confuzii de litere bine cunoscute şi des întâlnite în paleografia greacă. Prima este cea între Λ (aflat în vecinătatea unor litere cu formă asemănătoare, ca Λ sau Α, mai rar Δ) şi Μ (despre care voi mai vorbi mai jos, la numele următor), care a făcut ca ipoteticul *Ταλανβορί reconstruit de noi să devină *Ταμανβορί. Cealaltă este între formele literelor /α/ şi /ο/, confuzie comună nu doar în scrierea veche greacă ci şi în cea latină, bine ilustrată chiar de manuscrisele operei de care ne ocupăm, în care găsim atât /α/ pentru /ο/ (în Βικάνοβο (124,27) pentru Βικόνοβο (=Vico Novo), Λουποϕαντάνα (123,38) pentru Λουποϕοντάνα (Lupofontana ş.a.), cât şi /ο/ pentru /α/ (de pildă în Διόνοια (117.43) în loc de διάνοια, cuvânt grec cu sensul "minte, gând"). Această ultimă alterare a dus în sfârşit la forma complet aberantă Ταμονβαρί pe care o găsim azi în listă.

§4.5.3. Localizarea lui Paramvoli – Ταμονβαρί. Localitatea Parembole/ Paramvole se afla, după Mihailov (IGB III(1), p.245), la Asârlâka (=Hisarlâka) lângă Belozem (fost Geren), la est de Plovdiv, pe Hebru(Mariţa), fiind menţionată, în afară de Itin.Burd. citat mai sus, şi în Ρassiο S. Alexandri[183] 21: ἐμπορεῖον, ᾧ ὄνομα Παρεμβολή[184]. Şi alte localităţi de pe întinsul imperiului purtau acelaşi nume. Itin.Burd. 607.1 menţionează în Macedonia, la graniţa cu Epirul, o mutatio Parambole, din nou cu /a/ în loc de /e/ (care devine astfel o caracteristică a acestui text, poate un semn că la anul 333, când a fost redactat Itin.Burd., aceasta era pronunţia cuvântului în latina balcanică). Not.Dign. (Orient.) pomeneşte şi ea alte două, ambele ortografiate corect, ca în greceşte: una în Egipt (XXVIII: Legio secunda Traiana, Parembole), amintită şi de Itin.Ant. (161.2: Parembole) şi devenită ulterior oraş şi sediu episcopal, şi o alta în Armenia (XXXVIII: Cohors prima Lepidiana, Caene - Parembole).

§4.6. Σκέμνας (Σκελήνας) = Cellas (ori Cellenas). Şi cel de-al doilea nume poate fi identificat cu corespondentul său din Itin.Burd., adică Cillio, dacă în loc să optăm pentru doar una din cele două variante pe care le are toponimul în listă (Σκέμνας în ms. V, dar Σκελήνας în ms. A), admitem că ambele sunt denaturări ale unei forme din arhetip care, neglijent scrisă, putea fi citită într-un fel sau în celălalt. Dacă identificarea topografică făcută de noi este corectă, atunci numele localităţii era în antichitate Cillae/Κέλλαι şi se afla în locul numit azi Kalugerica, lângă gara Černa Gora (odinioară Kara Orman), de lângă Čirpan[185]. El are forme cu /i/ în cele două atestări latineşti - Itin.Ant. 136, 5 (Cillis, la 30 mp de Philippopolis) şi Itin.Burd. 568,7 (mansio Cillio) -, dar cu /e/ în cele traco-greceşti (două inscripţii puse chiar de localnici): Κελλων (gen.pl.) în IGB III(1), nr. 1519 (r.3: θεῷ Ἥρωτι Κελλων) şi Κελληνός, un etnicon în IGB III(1), nr 1520 (r.9-12: Κ/ελ/λην/ος). Este un toponim care figurează printre puţinele nume trace cu etimologie sigură, el conţinând apelativul *kella "izvor", din indo-eur.*g^wel(-no) (cu mutaţie consonantică) ori poate dintr-o variantă surdă *k^wel(-no), cu sensul "izvor, fântână" (v.germ.sus quella, engl. well, gr. βάλλω "azvârl" etc.). El se pronunţa şi cu un singur /l/, aşa cum ne arată unele nume păstrate, între care toponimul *Saldo-kela (dedus din etniconul Σαλδοκεληνός[186]).

§4.6.1 Tracul *kella "izvor". Apelativul kel(l)a era pantrac şi utilizat şi ca formant final al unor compuşi. Un afluent nordic al r. Erginias este numit în Passio S. Alexandri Τζιορί-κελλος[187], fără îndoială o adaptare morfologică greacă a unui trac *Τζιορι-κελλας (cu desinenţa –as), format din Tzior(i)-, frecvent în hidronime[188], şi -kel(l)a "izvor". O localitate aflată în aceeaşi regiune, dar la sud de r. Erginias, între Gypsala şi Apri, numită azi Malgara, purta în antichitate probabil acelaşi nume cu cel al râului tocmai amintit, păstrat însă doar în atestări latineşti şi scris mai imprecis cu S- în loc de Z- ori Tz-: Syracella (332.3) şi Syrascele (333.5) în Itin.Ant.; mansio Sirogellis (pentru *Sirocellis, cu confuzia de litere G < C) în Itin.Burd. 602,3; Syrascelle în Tab.Peut. 8.5; Surascele (182.15) şi Syrasele (pentru *Syrascele, 372.16) în Anon.Rav. Interesant de observat că toate aceste atestări provin din două variante originare: una este formată cu –cella (fără s- la iniţială şi cu dublu –ll-: Syra-cella), cealaltă cu –scela (cu s- la iniţială şi cu un singur –l-: Syra-scela), doar Tab.Peut. constituind o excepţie (cu s- iniţial şi cu dublu /l/: Syrascelle). Inscripţia IGB III(2), 1690 este celebra piatră de fundaţie a emporiului Pizos, din 202^p, populat cu colonişti proveniţi din localităţi apropiate. Una din acestea, printre cele mai mici (dacă judecăm după numărul de colonişti trimişi) este Σκελαβρια[189], un compus din Skela(s) + bria, care s-ar putea lega chiar de localitatea noastră, aflată la câţiva kilometri de Pizos. La Serdica (Sofia) s-a găsit o inscripţie dedicată lui Apollon numit Ῥανισκεληνός (IGB IV, nr. 1928, p. 43-44). Epitetul este geografic, localitatea de la al cărei nume provine, *Raniskela, fiind probabil locul de obârşie al dedicantului. El este cu certitudine un compus, din Rani- şi -skela, interesant fiind faptul că ambii săi formanţi trimit tot la împrejurimile Cellei: –skela este acelaşi cu Σκελα- din Σκελαβρια, iar Ῥανι- are aceeaşi rădăcină cu a numelui Ranilum, localitatea din vecinătatea imediată a Cellei în Tab.Peut., plasată de cercetătorii moderni la Orizovo. Un ultim toponim care conţine acest cuvânt trac este pomenit de Plinius, în Nat.Hist. 4.37, anume Myscella, de la o rădăcină atematică Mys-.

Chiar dacă un formant iniţial Skel(a)- nu lipseşte aşadar din toponimia tracă[190], sunt de părere că în acest caz variantele Σκέμνας/Σκελήνας se explică perfect prin toponimul Κέλλαι. Σ-ul iniţial provine în numele nostru din aglutinarea[191] prepoziţiei εἰς la numele care începea cu *Κελ-, prepoziţia fiind şi cea care explică acuzativul numelui, un feminin plural în [-ας]. Această aglutinare, bine atestată în textele greceşti, se poate întâlni chiar în De Aedificiis şi chiar în aceeaşi listă, în numele Ζδέβρην (147,25, de la *(εἰ)ς Δέβρην - şi el un acuzativ, dublet al lui Δέβρη 147,34), şi se datorează nu atât unei improbabile erori de copiere cât unei pronunţii reale, specifice limbii vulgare. Explicaţia numelui, cât se poate de firească, ar fi aceea că el reprezintă o construcţie autohtonă, traco-grecească, calchiată după numele latine formate cu Ad + acuzativul. În cazul nostru, echivalentul latin al toponimului ar fi fost Ad Fontes ("La izvoare") care, "tradus" în traco-greaca locului trebuie să se fi pronunţat *Σκέλλας (literar *εἰς Κέλλας). Judecând după atestările locale, numele trebuie să fi avut dublu lambda (Κέλλας) şi, în opinia mea, aşa va fi fost el scris şi în arhetipul manuscriselor lui Procopius. Mai puţin probabil este ca în originalul procopian numele să fi fost scris cu un singur lambda, grafie posibilă însă, aşa cum ne arată un alt toponim moesian bine atestat, anume *Σαλδο-κελα(ι)[192], alături de etniconul Ῥανισκεληνος de care am mai vorbit. Tocmai scrierea dezordonată a acestui *Σκέλλας[193] este cea care a dus la grafiile divergente Σκέμνας şi Σκελήνας.

Este de la sine înţeles că erorile discutate mai sus, care au transformat toponimele *Παρεμβολή (>*Παλανβορί) şi *Σκέλλας din originalul procopian în Ταμονβαρί şi Σκέμνας, nu s-au produs cu necesitate întocmai ca în reconstituirea propusă, oricum nu pe rând (cum le-am descompus eu pentru a le putea analiza) şi poate nu în această ordine. Unele din ele au avut loc concomitent, cele mai multe fiind provocate cu siguranţă de scrierea neglijentă din "arhetipul deteriorat". Nu am însă nici o îndoială că sensul şi rezultatul acestor erori sunt cele demonstrate, fiindcă altfel textele izvoarelor ar fi încă şi mai greu de explicat. Într-adevăr, nu cred că poate fi adusă vreo obiecţie serioasă la identificarea lui Ὀζόρμη [emendat la *(ὁ) Σέρμη (ποταμός)] cu Sernota din Itin.Burd. şi, în consecinţă, la localizarea lui Ταμονβαρί şi Σκέμνας între Sernota şi Caras(s)ura, propuse mai sus. Iar dacă acceptăm această localizare, este foarte greu de crezut ca, pe o distanţă de mai puţin de 25 km (câţi sunt între Belozem/Parembole şi Černa Gora/Cellae), exact acolo unde lista omite toponimele Paramuole şi Cillio, ea să plaseze alte localităţi, tot două la număr, ale căror nume, evident corupte, să aibă – întâmplător – o mulţime de elemente comune cu cele două nume corecte lipsă. În fapt, identitatea lui Ταμονβαρί cu Paramuole şi a lui Σκέμνας cu Cillio este, în opinia mea, indiscutabilă, rolul demonstraţiei de mai sus fiind acela de a oferi o posibilă explicaţie de detaliu a erorilor care au afectat aceste nume, în speranţa că înţelegerea lor ne va putea ajuta în efortul nostru de a reconstitui cât mai mult din forma originală a acestei atât de importante opere a lui Procopius.

§4.7. Reconstituire. Iată, în loc de concluzie a acestui al patrulea articol destinat toponimelor procopiene, o propunere de reconstituire a porţiunii de coloană din manuscrisul original din care făceau parte numele discutate:

Θράκης·  Βόσπαρα,
Βεσαπαρα, Καπιστούρια, Βηρίπαρα	Βηρίπαρος (marginal)
Ἰσγίπερα, ὁ Σέρμη, Παραμβολή[194]
Σκελλας, Καρασοῦρα, *Πῖζος

§4.8. Abstract

Ταμονβαρί and Σκέμνας occur also in the second list of toponyms of De Aedificiis, under the title 'of the Thrace':

Θρᾴκης· Βόσπαρα - Βεσούπαρον - Καπιστούρια - Βηρίπαρα - Ἰσγίπερα - Ὀζόρμη - Βηρηΐαρος - Ταμονβαρί - Σκέμνας - Καράσθυρα - Πίνζος - etc. (Haury 146, 1-12)

I show first that the page containing this string of names must have been dammaged, even more than the average errors in this manuscript. Then I demonstrate that Βηρηΐαρος - initially a variant of Βηρίπαρα (three rows above) - is a marginal note interpolated in the text. Thus, the remained substring, from Ὀζόρμη to Καράσθυρα, corresponds perfectly to the same fragment of the road presented by the Itinerarium Burdigalense:

Ὀζόρμη - Ταμονβαρί - Σκέμνας - Καράσθυρα are the same as

mutatio Sernota – mutatio Paramuole – mansio Cillio – mutatio Carassura

Further on, I show that  Ταμονβαρί can be very well explained as a deterioration of an original Paramvoli (Itin.Burd. Paramuole). The following Σκέμνας  (but Σκελήνας in ms. A) may represent consequently the actual popular pronounciation of εἰς Κέλλας [Iskellas or Skellas] (from Kellai, a toponym well attested in that very place), which also explains the feminine, the plural and especially the accusative of the name.

---

Note