Drumurile romane în Balcani
Partea a 2-a. Sursele documentare ale itinerariilor balcanice antice
Tradiţia romană a itinerariilor. Porticul lui Agrippa. Antichitatea ne-a păstrat câteva documente, toate de maximă importanţă, conţinând fascicule de itinerarii. Mai jos voi vorbi despre Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini, Itinerarium Burdigalense şi Geograful Anonim din Ravenna. Acestea sunt însă doar infime resturi, împrăştiate pe o mare perioadă de timp, ale unei tradiţii romane a itinerariilor.
Iniţiatorul acesteia pare să fi fost M. Vipsanius Agrippa, prieten, apoi ginere al lui Augustus, care l-a şi desemnat la un moment dat ca moştenitor al imperiului. Plinius, ca şi alţi autori contemporani, ca Horatius, Martialis ori Suetonius, vorbeşte în NH 3.17 despre principala operă a acestuia: o hartă a lumii cunoscute însoţită de comentarii, pictată ori trasă în mozaic pe suprafaţa celui mai mare dintre cele patru porticuri ale Romei numite "ale lui Agrippa" (porticus Agrippae). Agrippa a murit înainte de terminarea lucrării şi de aceea ea a fost dusă la capăt de către împărat[1]. Judecând după puţinele menţiuni păstrate, se poate deduce că ea era o hartă de drumuri —fiindcă Plinius o citează de mai multe ori când e vorba de distanţe — şi că avea lungimea mult mai mare decât lăţimea, de vreme ce era înfăţişată pe peretele (ori podeaua?) unui portic. Sunt toate şansele ca acesta să fi fost modelul itinerariilor pictate (itineraria picta)de mai târziu, poate nu doar în ce priveşte aspectul, ci şi în privinţa datelor lor geografice.
Tabula Peutingeriana (abreviat în continuare TP) este un itinerarium pictum a cărui primă formă are multe date în comun cu cele ale porticului lui Agrippa. TP este un pergament compus din 11 segmenta (bucăţi iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). Descoperit de Conrad Celtes (librar al împăratului Maximillian I) în 1507, într-o bibliotecă din Worms (după unii), el a fost achiziţionat şi valorificat de către Conrad Peutinger (cancelar de Augsburg, filolog savant şi renumit colecţionar), de la care şi-a şi primit numele. Deşi Peutinger obţinuse în 1511 dreptul imperial de publicare, el nu a reuşit acest lucru, documentul fiind pentru prima oară publicat abia în 1591 de către Markus Welser, un descendent al lui Peutinger. Aflată azi în Biblioteca Naţională din Viena (Codex Vindobonensis 324) TP este o "hartă rutieră" întocmită, după varianta cea mai acceptată, în sec. XIII (mai precis la 1265) de către un călugăr din Colmar (mânăstire în Alsacia). După alte păreri ea a fost confecţionată în altă parte (la Reichenau, de pildă) ori în altă epocă (sec. XI-XII, după elementele paleografice şi pergament). În ce priveşte însă conţinutul, toate elementele (concepţia, structura şi datele geografice) trimit fără îndoială la epoca romană. Data exactă este dezbătută, cei mai mulţi optând pentru sec. III ori IV AD. După Luciano Bosio (L. Bosio, La Tabula Peutingeriana. A Description of the Ancient World, Rimini 1983) se disting trei etape editoriale: 1. în epoca lui Augustus, în legătură cu refacerea poştei (cursus publicus), 2. sub Severi, când cursus publicus a fost din nou reorganizat şi 3. în sec. IV, după răspândirea creştinismului. După părerea mea, arhetipul TP (ca şi al Cosmografiei anonimului din Ravenna, v.mai jos) a fost întocmit la câteva decenii după cucerirea Daciei de către Traian, aşadar în a doua jum. a sec. II, folosindu-se atât informaţie mai veche, din itinerariile augustane, cât şi informaţie nouă, dobândită cu ocazia războiului şi cu siguranţă publicată de Traian în De Bello Dacico[2]. Sub Constantin, ori nu mult după el, documentul a fost parţial actualizat[3], şi este de asemenea foarte probabilă prezenţa unor adaosuri mai târzii, din sec. VIII-IX. Oraşele cele mai importante ale imperiului, care erau Roma, Constantinopol şi Antiochia, sunt înfăţişate prin miniaturi au vol d'oiseau, aspectul lor fiind cel al unor oraşe medievale din sec. XI-XIII. Extensia iniţială a hărţii era de la Coloanele lui Hercule până în Ceylon (i-la Burma). Însă Britannia, Hispania şi partea vestică a Africii lipsesc, probabil pierdute, deşi ediţiile moderne ale TP conţin şi aceste teritorii, refăcute pe baza celorlalte itinerarii. Forma ei atât de specifică, dezvoltată longitudinal — 6,83 m. în lungime (după alte surse 6,74-6,75) şi doar 34 cm. în lăţime — arată limpede că ea era nu o hartă propriu-zisă ci un mănunchi de trasee folosit drept ghid de călătorie, probabil pentru ştafetele poştale şi oficiale, fiindcă pentru un simplu particular conţinea prea multe date. Ea era făcută pentru un om care călătorea mult; trebuia să poată fi uşor împachetată şi citită, şi să ofere date despre staţiile drumurilor, fără nici o preocupare pentru poziţia geografică corectă a acestora. Regiunile mai importante, ca Italia, sunt proporţional mai mari decât celelalte, pentru a putea prezenta cu suficientă claritate datele mai abundente şi mai detaliate disponibile pentru ele. TP foloseşte, ca şi hărţile moderne, simboluri pentru notarea diferitelor categorii de date geo- şi topografice. Drumurile sunt desenate ca linii frânte, de culoare roşie, în formă de scară, fiecare "treaptă" reprezentând un segment cuprins între două stationes; acestea nu sunt de regulă marcate decât prin frântura liniei şi nume, dar localităţile mai însemnate sunt simbolizate prin desene înfăţişând diverse tipuri de edificii. Elementele fizice sunt distinse prin culori (pământul cu galben, apele cu verde-albastru, munţii cu gri, galben şi roz). Numele provinciilor, ale diverselor regiuni şi, uneori, ale triburilor locale sunt scrise cu roşu, cu caractere mai mari.
Geograful Anonim din Ravenna. Aceleiaşi tradiţii şi aceleiaşi familii de documente îi aparţine, în mod evident, Cosmografia Geografului Anonim din Ravenna (Anonymi Ravennatis Cosmographia, abreviat mai jos GR), operă despre care nu ştim decât că a fost scrisă prin sec. VII la Ravenna, de către un geograf creştin. După propriile sale afirmaţii, GR şi-a luat datele din autori mai vechi, pe care el îi enumeră cu mare scrupulozitate, dar — după părerea mea — şi cu o bună doză de imaginaţie şi neadevăr. Numeroase lucrări moderne susţin că cel mai frecvent citat este Castorius, un geograf din sec. III AD a cărui operă s-a pierdut în întregime, şi că — de vreme ce informaţia Cosmografiei coincide în cea mai mare parte cu cea a Tabulei Peutingeriane — ar fi justificat să presupunem că ceea ce noi numim astăzi Tabula Peutingeriana ar fi chiar opera pierdută a acestui Castorius, care ar fi servit şi anonimului drept sursă. Dacă studiem însă cu atenţie referinţele explicite ale GR, observăm că pentru regiunile de care ne ocupăm el afirmă în mod constant că şi-a luat datele din autorul grec Livanius (=Libanios). Analiza toponimelor din textului Cosmographiei arată, fără nici un dubiu, că într-adevăr această operă reprezintă retranspunerea în latină, făcută probabil chiar de Anonim, a unui text grecesc scris după o hartă rutieră romană, strâns înrudită dar nu identică cu TP, arhetip despre care voi vorbi mai jos.
Itinerarium Pictum Annotatum— cum propun să numim în mod convenţional acest arhetip, abreviat mai jos IPA —, cred că era nu un itinerar (deci o listă de nume), ci un itinerarium pictum, o hartă rutieră de tipul Tabulei Peutingeriana, cum dovedesc foarte clar câteva din particularităţile şi erorile ce se pot întâlni în cele două documente ce descind din el. Cel mai important argument în acest sens este acela că în GR ordinea enumerării localităţilor este inversă decât în itinerarii şi chiar decât în TP[4], motiv pentru care, spre a putea fi comparate cu ale celorlalte izvoare, listele din GR trebuie citite invers. Este o particularitate care nu văd cum s-ar putea explica altfel decât prin citirea unei hărţi de tipul Tabulei de la dreapta spre stânga, lucru perfect posibil, iar nu prin copierea — cu totul nemotivată şi de neexplicat — a unei liste de toponime de la coadă la cap. Există însă şi o mulţime de alte argumente în sprijinul afirmaţiei că IPA era hartă rutieră comentată, din care voi da mai jos alte două exemple convingătoare.
În desenul următor, făcut după TP, sunt înfăţişate două din drumurile care pornesc din Naisso: unul spre Sertica (Serdica), celălalt spre Ratiaris, de-a lungul văii Timocului (Timacus). Pe linia frântă a acestuia din urmă, care în desen uneşte Naisso cu Ratiaris, sunt marcate staţiile Timaco Maiori, Timaco Minori şi Combustica, toponime scrise deasupra localităţilor celuilalt drum, ca şi cum cele două rute ar fi fost paralele o bună distanţă[5].
Fig. 34. Desenul unui fragment al TP (între Naisso şi Sertica)
Toate aceste trei localităţi apar şi în listele GR, însă nu pe un drum separat, ci interpolate între toponimele dintre Naison şi Serdica (IV 7, p.191 8-16):
Naison-Romessiana-Thamacon-Turribus-Meldis-Timagon-Serdica-Combusticia-Sparthon etc.
Observăm că, faţă de TP, GR nu are nici un nume în plus sau în minus, însă suprapune cele două drumuri, intercalând toponimele celui scurt de deasupra printre cele ale celuilalt. Este o eroare care nu se poate explica altfel decât prin interpretarea greşită a unei hărţi de drumuri, în care — probabil — derivaţia Naissus-Ratiaria nu era marcată printr-o linie, fapt ce l-a făcut pe copist să creadă că numele aflate deasupra celor dintre Naissus şi Serdica aparţineau tot acestui drum, el "corectând" această neclaritate prin introducerea lor între celelalte, în ordinea în care ele figurau pe hartă.
Cel de al doilea desen (din care am decupat o fâşie din mijloc pentru a-l putea introduce în pagină, fără a afecta însă sensul lui cartografic) reproduce un alt fragment al Tabulei în care sunt prezentate două drumuri care nu au nici un punct comun: cel de sus, prin Iovallio-Mursa Minor-Mursa Maior-Cansilena, iar cel de jos prin Servitio-Urbate-Marsonie-Ad basante-Saldis. Ele apar aici ca paralele, deşi pe o hartă modernă traseele lor ar fi cu totul altele.
Fig. 35. Desenul unui fragment al TP (două drumuri din Pannonia)
La GR (214.20-215.1-5, tot în ordine inversată) găsim însă: Ioballios-Mursa minor-Mursa Maior-Marsonia-Bassantis-Saldis etc., drum inexistent, apărut ca urmare a unei alte erori, explicabilă doar prin transcrierea toponimelor direct după o hartă rutieră de tipul Tabulei: urmărind drumul de sus dinspre Ioballios până la Mursa Maior, copistul a sărit în acest punct pe celălalt drum, foarte apropiat în acest punct de drumul de sus, şi a continuat cu Marsonia, Bassantis etc. fără ca măcar să observe greşeala.
Câteva observaţii m-au determinat să afirm că acest arhetip va fi conţinut nu doar harta rutieră, ca Tabula Peutingeriana, ci şi un text anexă, fie scurt - conţinând poate doar unele comentarii (eventual referitoare la provincii şi diviziuni administrative) —, fie eventual mai lung, însoţit şi de o listă a toponimelor ori/şi a altor texte: unele note istorice legate de anumite locuri, unităţi militare (cum am văzut că s-au păstrat şi în unele itinerarii), poate precizări de ordin geografic (elemente de relief) etc. Iată, cu titlu de exemplu, un fragment de text care ar fi putut aparţine comentariilor-anexă.
În TP, în segm. IV şi în prima diviziune a segm. V, scrise cu roşu, apar numele următoarelor regiuni (provincii?):
(sus) Norico-Pannonia superior
(jos) Liburnia
Între ele, cu negru, dar tot cu majuscule grase, aşa cum sunt notate numele de provincii, regiuni, triburi etc., găsim
Media provi(ncia)
nume obscur, aparţinând evident unei provincii, dar necunoscut din nici un alt document antic şi pe care nu l-am fi putut înţelege în lipsa Cosmographiei anonimului din Ravenna. Acesta ne spune, la (IV 20, p.219, 4-6):
patria quae dicitur Valeria, quae et media appellatur provincia, pro eo quod reiacet inter supra scriptas Pannonias
(text care, chiar şi fără comparaţia cu TP, trebuia ortografiat
patria quae dicitur Valeria, quae et Media appellatur Provincia, etc.)
unde Media Provincia (cu majuscule) este în mod evident Media Provi(ncia) din TP, care - se pare - reprezenta într-o vreme un alias curent al numelui provinciei Valeria, creată şi numită de Diocletian în onoarea fiicei sale[6]. Cum acest comentariu al Anonimului este prea lung pentru ca el să fi putut fi notat pe o hartă, am putea presupune că el va fi fost luat din textul comentariilor-anexă.
Acest Itinerarium Pictum Annotatum (ori, evident, vreo copie a lui, eventual conţinând unele corecturi şi actualizări) a fost cel folosit ca izvor de către Libanios (Livanius), autorul grec utilizat de către anonimul din Ravenna pentru regiunile traco-dacice (v. supra).
Itinerarium Antonini itinerar simplu dar cuprinzător, abreviat în continuare IA. Numele său complet, aşa cum apare în rândurile de început ale documentului, este Itinerarium provinciarum Antonini Augusti. În prima sa redacţie el a fost compus probabil în vremea lui Caracalla (211-217), cu adaosuri mai târzii, de până la Diocletian, şi a fost publicat pentru prima oară în 1512. Forma păstrată este probabil o copie incompletă (nu conţine drumurile din Egipt şi Transiordania, deşi localităţi din aceste regiuni apar ca puncte terminus). Fiind un ghid practic de călătorie, IA dă distanţele aşa cum figurau ele pe bornele miliare de pe marginea drumurilor, cum putem deduce din faptul că pentru unele trasee din Gallia distanţele sunt date în leugae (leghe=unitatea gallică de măsurare a distanţelor) şi nu în milia passuum, ceea ce reprezintă o trăsătură care apropie IA de Tabula Peutingeriana. Uneori, printre scurtele şi rarele notiţe intercalate între numele din listă, se întâlnesc indicativele unor unităţi militare, ceea ce pe unii cercetători i-a determinat să considere că întregul document va fi fost de natură militară. Cum acestea sunt însă interpolări mai târzii, este mult mai probabil ca IA, ca şi alte itinerarii pe care le cunoaştem astăzi, să fi fost un simplu ghid de călătorie, eventual destinat serviciilor publice care foloseau aceste drumuri (cursus publicus). IA listează 225 de drumuri pe uscat şi pe mare, unele din ele purtând nume (ca Via Clodia, Via Aurelia), definite prin localităţile de capăt pe care le unesc, spre ex. Iter quod ducit a Dyrrachio per Macedoniam et Thraciam Byzantium usque (este vorba de Via Egnatia). Fiecare drum este împărţit în porţiuni mai mici, care prezintă ruta între două localităţi de interes regional. Structura comună a unui astfel de segment este:
-un titlu al segmentului de traseu, care menţionează localităţile de la capete precum şi distanţa dintre ele
-listă cu localităţile intermediare, fiecare nume fiind urmat de distanţa faţă de numele anterior:
Exemplu:
item de Dalmatia in Macedoniam, id est a Salonis Dyrrachium, CCCIII [mp]
Ponte Tiluri, XVI [mp]
Trono, XII [mp]
.......
Dyrrachio, L [mp]
Itinerarium Burdigalense (sive Hierosolymitanum) este al treilea itinerar propriu-zis păstrat din antichitate, numit astfel după firul principal al drumului, care ducea de la Burdigala (azi Bordeaux) la Hierosolyma (Ierusalim) prin Constantinopolis. Informaţia geografică a acestui document, compus în anul 333 de către un creştin, este sigur independentă de cea a operelor discutate mai sus, deşi ea aparţine, prin concepţie şi realizare, tradiţiei itinerare romane. Pelerinul din Bordeaux ne oferă o listă de localităţi mai densă, cu distanţe mai scurte între ele şi preferând uneori fie altă secvenţă de staţii, fie alte variante ale drumurilor decât în celelalte itinerarii, aşa cum se poate observa din segmentul reprodus mai jos (aparţinând drumului principal al Traciei, pe malul nordic al Hebrului, între Bessapara şi Burdipta) în paralel cu IA şi TP.
Plinius. Şi alte opere geografice vin să sprijine ideea tradiţiei itinerariilor, chiar dacă ele însele nu sunt itinerarii propriu-zise. Un bun exemplu este chiar Geografia lui Plinius, nume sub care sunt cunoscute şi uneori publicate separat cărţile 2-6 ale Istoriei Naturale. Iată un scurt pasaj edificator din NH 4.42 (o porţiune din via Egnatia, în Macedonia): in ora a Strymone Apollonia, Oesyma, Neapolis, Datos. intus Philippi colonia — absunt a Dyrrhachio CCCXXV, Scotusa, Topiros civitas. Mesti amnis ostium, mons Pangaeus. Heraclea, Olynthos, Abdera libera civitas. stagnum Bistonum et gens. oppidum fuit Tirida, Diomedis equorum stabulis dirum; nunc sunt Dicaea, Ismaron, locus Parthenion, Phalesina, Maronea, prius Orthagurea dicta. Aşa cum vedem, aceste cărţi ale enciciclopediei sale a ştiinţelor, dedicate geografiei, sunt în bună parte liste de localităţi aflate pe drumuri ale provinciilor pe care Plinius le descrie. Uneori el dă distanţele între punctele importante şi menţionează informaţii de altă natură legate de acestea, prin urmare într-o manieră foarte apropiată de ceea ce se numea un itinerarium annotatum ori de acele commentarii ale lui Agrippa. Cu toate acestea, datele lui Plinius nu provin din ceea ce am numit mai sus "tradiţia itinerară romană", ci din surse preponderent greceşti.
Ptolemeu. Filierei romane a informaţiei îi aparţine însă, categoric, Geografia lui Claudius Ptolemaeus, în ciuda faptului că ea constituie exponentul cel mai înalt al cartografiei greceşti şi este destinată unui cu totul alt scop decât cel de a servi drept ghid de călătorie. Autorul însuşi spune, în cartea introductivă, că la calcularea coordonatelor s-a folosit între altele şi de distanţele dintre localităţi date de itinerarii. Deşi el prezintă localităţile nu după ordinea lor pe diferite trasee ci după coordonatele lor geografice (mai întâi după latitudine, apoi după longitutine, dinspre nord spre sud şi dinspre vest spre est), sursa de informaţie comună cu a itinerariilor se vădeşte prin alegerea aceloraşi localităţi cu ale itinerariilor, prin forma toponimelor (care deseori este aceeaşi cu cea a itinerariilor dar opusă altor izvoare, în special greceşti) şi prin numeroase detalii, particularităţi şi chiar erori comune cu ale itinerariilor. Vorbind, spre exemplu, despre localităţile din Moesia Inferior (Μυσία ἡ κάτω), după Δουρόστορον ἢ Δουρόστολον Ptolemeu adaugă numele legiunii cantonate acolo (λεγίων πρώτη Ἰταλική, greşit în loc de XI Claudia), dovadă că el a folosit, între altele, şi un itinerar militar care a stat şi la baza Itinerariului Antonin (care notează toate legiunile staţionate în această provincie de graniţă)
219.3 |
Ratiaria leg. XIIII gemina |
220.5 |
Oesco leg. V Mac. |
221.4 |
Novas leg. I Ital. |
223.4 |
Dorostoro leg. XI Cl. |
225.2 |
Trosmis leg. I Jovia |
226.1 |
Novioduno leg. II Herculea |
şi din care s-au păstrat urme şi în Geograful din Ravenna (de ex., localitatea Novae este numită la GR Nobas Italica, corespunzând lui Novas leg. I Ital. din IA 221.4). Printre particularităţile care grupează aceste opere laolaltă şi le separă - în acelaşi timp - de toate celelalte surse geografice antice este faptul că ele conţin Dacia traiană. În mod special însă le uneşte o eroare, anume menţionarea greşită a oraşului Tibiscum de două ori, ca şi cum ar fi vorba de două localităţi diferite, aflate pe două drumuri diferite, lucru posibil doar prin existenţa unei surse comune în care să fi existat această eroare. Ptolemeu a instituit, la rândul său, modele pentru alţi autori care i-au folosit opera. Astfel, ordinea adoptată de el în prezentarea datelor unor provincii (1. graniţe 2. interior) a fost urmată de Procopius, în cea de a doua listă anexă la De Aedificiis, în care prezintă provinciile diocezei Thracia.
Listele toponomastice din De Aedificiis a lui Procopius din Caesareia oferă şi ele detalii uneori inedite ale unora din drumurile mari, precum drumul danubian ori cel al Traciei. Ele menţionează foarte probabil şi drumuri neîntâlnite în alte surese, dar care, din păşcate, nu pot fi identificate şi reconstituite, din cauza dezordinii din liste.
Periplurile. Pentru drumurile litorale, de o deosebită importanţă sunt lucrările geografice greceşti numite "minore", între care mai ales cele numite "peripluri", corespondente maritime ale itinerariilor romane.
Itinerariile romane în Balcani, reconstituite prin compararea surselor
Introducere. Necesitatea unei teorii a reţelelor de drumuri. Din punct de vedere descriptiv drumurile alcătuiesc reţele, studiul acestora constituind o ramură a geometriei: geometria structurilor reticulate. Abordarea teoretică a reţelelor de drumuri este importantă mai ales în cazul studierii unor documente precum listele procopiene de toponime, pentru că poate aduce indicii preţioase, localizabile geografic. Una din preocupările mele prezente cu privire la reţeaua de drumuri balcanică este găsirea unui sistem logic şi geometric de numerotare a drumurilor (alta decât cea arbitrară a lui Miller), astfel încât fiecare drum să poată avea un cod numeric care să-l identifice cu precizie şi eventual să-i descrie unele proprietăţi.
Prezentarea drumurilor principale.
Peninsula balcanică era străbătută de trei drumuri imperiale, toate menite, în ultimă instanţă, să unească Roma cu Constantinopolis. Primele două porneau din Viminacium, poarta de intrare în provincia Moesia, în dioceza Thraciei şi astfel în Imperiul de Est, la care se ajungea din Italia prin nordul Adriaticei, prin Aquileia, Siscia, Sirmium şi Singidunum. Unul din scopurile prezentării de mai jos este acela de a propune utilizarea unor nume standard pentru aceste drumuri, pentru a nu mai fi nevoie să le trasăm ori să le descriem de câte ori vrem să le menţionăm.
1. Drumul danubian. Primul dintre acestea, pe care-l voi numi drumul danubian, urmează cursul Danubiului, de la Viminacium până la vărsare. Construit înainte de Traian, ca via militaris, imediat după crearea provinciei de frontieră Moesia, sub acest împărat el avea să dobândească o importanţă considerabilă pe care şi-o va păstra multe secole, aşa cum ne-o dovedesc sursele. Într-adevăr, drumul danubian este printre drumurile cel mai bine atestate în izvoare, informaţiile documentare referitoare la el fiind mai detaliate şi mai corecte decât în cazul oricârui altuia, traseul său putând fi astfel reconstituit aproape în întregime, cu destulă precizie. Fiind o adevărată coloană vertebrală a Moesiilor şi a Daciei, prin urmare a teritoriului latinofon din Balcani, el unea între ele importantele centre comerciale şi militare de la Istru (Lederata, Dierna, Drobeta, Ratiaria, Oescus, Sucidava, Novae, Durostorum, Axiopolis etc.) din care porneau, ca nişte coaste, derivaţii rutiere spre marginile acestui teritoriu. Din Lederata, ori de la Taliata (prin Dierna) se putea ajunge la Tibiscum şi de aici mai departe spre Apulum şi nordul Daciei; tot de la Taliata, dar prin Drobetae şi Pelendova, se ajungea la drumul alutan (v. mai jos); de la Ratiaria o ramură pornea spre sud, până la Naissus, unde făcea joncţiunea cu drumul Traciei (v. mai jos); de la Oescus şi Ad Novas spre nord, peste Istru, se intra pe drumul ce urma cursul Oltului, drumul alutan (v. mai jos); pe malul sudic al Danubiului, în continuarea drumului alutan, o importantă arteră transversală unea Oescus cu Philippopolis; şi mai în aval, un alt drum transversal pornea de la Durostorum şi ducea, prin Marcianopolis, spre Anchialus, unde se unea cu drumul pontic; ultimii "afluenţi rutieri" importanţi sunt cei ce se uneau cu el la Axiopolis (dinspre Tomis) şi la Aegyssus (dinspre Ulmetum şi Libida, prin centrul Scythiei Minor). În principalele izvoare in care apare (It.Antonini, Tab.Peut. şi Procopius), drumul danubian se continuă cu cel pontic, care urma ţărmul Pontului Euxin de la gurile Danubiului până la Constantinopolis, şi despre care voi vorbi ceva mai jos.
2. Drumul Traciei. Al doilea drum imperial, în ordine geografică dinspre nord spre sud, dar primul ca importanţă încă din sec. II AD, este cel care, pornind tot din Viminacium, traversează toată peninsula în diagonală, dinspre NV spre SE, ducând cel mai direct dinspre nordul Illyricului spre Constantinopolis. Îl voi numi în continuare drumul Traciei, fiindcă este drumul central al diocezei Thracia. Principalele oraşe prin care trece, în acelaşi timp şi importante noduri rutiere ale peninsulei, sunt Naissus, Serdica, Philippopolis şi Hadrianopolis. Prin Naissus trec drumurile ce vin din Illyricum în Thracia, el fiind legat şi de drumul danubian printr-o derivaţie spre Ratiaria. Se leagă şi de cel de-al treilea drum imperial, Via Egnatia, prin două importante rute: una către coasta Epirului (spre Dyrrachium şi Lissus) şi cealaltă de-a lungul Vardarului, prin Scupis şi Stobis, spre Thessalonice. Philippopolis, capitala Thraciei, este şi el un important punct de legătură cu regiunile nordice şi nord-estice. De aici pleacă spre Istru un drum transversal, amintit mai sus, care străbate m. Haemus pe la Sostra (poate Trojan de astăzi), intersectează la Melta drumul central al Moesiei (pe care se putea ajunge spre est la Nicopolis, apoi la Marcianopolis şi Odessos, ori prin Abrittus către Scythia Minor (Zaldapa, Ulmetum Libida, Noviodunum) şi ajunge la Oescus de unde, peste Danubiu, se continua în Dacia cu drumul alutan (v. mai jos); tot de la Philippopolis o altă derivaţie ducea prin Beroe şi Cabile la ţărmul pontic. Cu cât ne apropiem de Constantinopolis, cu atât reţeaua rutieră devine mai densă, nodurile sale sporind în importanţă prin funcţionalitate şi mulţimea legăturilor. Regiunea oraşului Hadrianopolis (numit Uscudama înainte de Hadrian) şi a sateliţilor săi trebuie să fi jucat un rol geografic şi rutier cu totul deosebit, pe aici trecând principalele artere de circulaţie ale Thraciei, nu numai rutiere ci şi fluviale: aici este confluenţa Hebrului cu Tonzosul şi, ceva mai la sud, şi cu r. Erginos. La Hadrianopolis venea şi drumul de-a lungul Tonzos-ului, dinspre Cabile şi dinspre Moesia Inferior şi Scythia Minor; de aici pleca spre sud o derivaţie spre oraşele de la vărsarea Hebrului: Traianopolis (fostul Doriskos), Dymae, Gypsila şi Aenos. Următoarea staţie pe drumul Thraciei după Hadrianopolis era Ostudizo (devenit mai târziu Nikaia, ἡ Μικρὰ Νικαία), la rândul său un nod rutier. Aici se face, în unele din itinerarii, joncţiunea drumurilor ce traversează Astica, dinspre Aquis Calidis (Develtum) şi Anchialus, cu drumul Thraciei. Tot aici trebuie să fi fost şi importantele puncte S.Theodori (τοῦ ἁγίου Θεοδώρου) şi Probini (Προβίνου) din vremea lui Procopius, cu siguranţă nume noi ale unor centre rutiere mai vechi. Drumul Thraciei atinge Propontida la Perinthus (numit Heraclea de către împăratul Maximinus, după supranumele său Herculius), unde se uneşte cu cel de al treilea şi ultimul drum balcanic imperial.
3. Drumul Epiro-Macedo-Egeean ori Via Egnatia. Acest al treilea drum imperial este vestita Via Egnatia, construită pe la 146 AC de către proconsulul Macedoniei de atunci, C. Ignatius, de la care şi-a şi luat numele, ca o continuare a Viei Appia (între Roma şi Brundisium) peste Adriatică, prin Epir, Macedonia şi Thracia egeeană până la Cypsela (Ipsala). Pornind de la Adriatică, fie de la Dyrrachium fie de la Apollonia, drumul intra pe făgaşul său la Clodiana, aflată la distanţă egală de fiecare din cele două porturi, dar retrasă câteva mile de la ţărm. De aici continua spre est, traversând munţii Epirului prin regiunea lacurilor, unde erau oraşele Lychnidus şi Heraclea. La ieşirea din munţi trecea prin vechile şi celebrele oraşe Edessa şi Pella, unde se încheia partea muntoasă a rutei şi începea cea de pe ţărmul Egeei. Aici, prima staţie era şi cea mai importantă a întregului drum: oraşul Thessalonica, cu o importantă derivaţie spre nord, de-a lungul Vardarului (Axios), despre care am vorbit mai sus. De aici drumul intra în porţiunea sa tracă, trecând mai întâi prin oraşele greceşti ale Edoniei trace, între care cel mai important şi renumit era Philippi. El parcurgea apoi Acontisma, o strâmtoare formată de Egee şi de masivul Rhodope, urmând de aici poalele muntelui până dincolo de lacul Bistonis, la Porsulae (devenit Maximianupolis sub acelaşi împărat Maximianus), iar de aici în linie dreaptă până la Traianopolis (fostul Doriskos), aflat pe Hebru, la câteva mii de paşi înainte de vărsarea acestuia în Egee. Este o micro-regiune caracteristică celor aflate în apropierea Constantinopolului: cu numeroase vestigii antice şi cu mare densitate a locuirii. Itinerariile menţionează, în numai câţiva km. pătraţi, patru localităţi importante: oraşele Traianopolis şi Aenos, ca şi staţiile rutiere Dymae şi Cypsela, unde este şi punctul terminus al vechii Via Egnatia. Partea finală a drumului, de la Cypsela la Constantinopolis, a fost construită mai târziu, se pare în două etape: Cypsela-Apris şi Apris-Constantinopolis. Segmentul Apris-Constantinopolis este neclar în TP: linia roşie a drumului merge de aici în zigzag spre Perintus (prin Bitenas, Mocasura şi Hiereo, şi de la Perintus spre localităţi din nord), iar cele câteva localităţi litorale spre Constantinopolis (Heraclea [care în realitate era una şi aceeaşi cu Perintus], Melantiana şi Regiano) nu sunt unite cu linie. După Miller (518), explicaţia acestei situaţii ne este oferită de Eutropius, care în 9.15 distinge strata vetus de nova: prima —spune Miller — merge prin Cenofrurio, iar cealaltă pe ţărm. Este sigur însă că nu aşa vedea lucrurile şi autorul TP, care aşează Cenofrurio nu spre Constantinopolis ci în direcţia opusă, spre Tarpodizo şi Anchialo.
În afara acestor trei rute principale, de anvergură imperială, existau alte câteva drumuri importante la nivelul peninsulei, în primul rând cele litorale, care o delimitau lateral: drumul pontic şi drumul adriatic. Acestea sunt drumuri mult mai vechi, create în primele secole ale colonizării greceşti, bine cunoscute nu numai din itinerariile romane ci şi din periplurile geografilor şi navigatorilor greci.
4. Drumul pontic începe chiar de la gurile Danubiului (de la Ad Stoma) şi apare în principalele itinerarii (IA şi TP) ca o continuare a drumului danubian, fapt pe care l-am amintit ceva mai sus. Miller, care şi-a structurat Itineraria Romana pe reţeaua de drumuri din Tabula Peutingeriana, chiar acceptă unitatea acestui traseu şi îl inventariază drept Ruta nr. 42, de la Viminacium la Constantinopolis, via Tomis. Eu am preferat să le separ, fiindcă traseul acesta atât de ocolitor nu putea constitui o rută reală, practică, între Viminacium şi Constantinopol. Jumătatea sa nordică, bine cunoscută, uneşte principalele colonii greceşti ale Pontului Stâng: Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Mesembria, Anchialus şi Apollonia. Partea din continuare, spre sud până la Constantinopolis, era însă mult mai puţin folosită şi, de aceea, şi mai puţin cunoscută, cu localităţi rare şi nesemnificative, în locul ei preferându-se de obicei o scurtătură de la Anchialus, direct spre Propontida ori spre una din localităţile de pe porţiunea terminală a drumului Thraciei.
5. Drumul adriatic se află în latura opusă a peninsulei, pe ţărmul său vestic. Deşi ţărmul Adriaticii are o lungime apreciabilă, de la Tergeste (Trieste) în nord până la Actia Nicopolis în sud, toată această lungime fiind acoperită de un important drum roman, doar o mică porţiune a lui ne interesează aici, de vreme ce De Aedificiis se ocupă doar de localităţile aflate în acele provincii balcanice care aparţineau de Imperiul de Răsărit. Hotarul celor două imperii (încă dinainte de separarea lor oficială) începea, din vechime, la râul Drinos (Drina) şi continua pe o linie ce urma cursul acestui râu până la izvoare şi apoi cursul fl. Margus. Vom lua deci ca limită de nord a ţărmului vărsarea râului Drinos. Spre sud el se întinde doar până la Aulona, întrucât restul ţărmului aparţine regiunilor istorice ale Epirului Vechi şi Greciei, ceea ce înseamnă că porţiunea ilirică şi tracică a lui, de care mă voi ocupa, se reduce la aproximativ litoralul Albaniei de astăzi. Aici sunt de altfel cele trei porturi care asigurau legătura pe mare cu Italia: Dyracchium, Apollonia şi, într-o măsură mai mică, Aulona, la care se ajungea din Italia plecându-se în special din Hydruntum (Otranto) ori Brundisium (Brindisi), mai rar din Barium (Bari). Marea avea aici numai 50-60 de mp (80-100 km) în lăţime şi ea nu a constituit niciodată un obstacol pentru locuitorii acestor maluri.[7]
În răstimpul cât Dacia traiană a făcut parte din imperiu, deci între 106 - 275, o importanţă comparabilă cu cele de mai sus au avut şi cele două drumuri principale ale acestei provincii:
6-Drumul alutano-transilvan ori drumul transcarpatic, menţionat ca rută individuală de către GR. Avea două părţi distincte: 1.segmentul alutan, care urma cursul Oltului (Alutas) de la vărsarea în Danubius (la Sucidava, v-a-v de Oescus, unde se putea continua cu drumul traian[v. mai jos]) până dincolo de Carpaţi, la Apulum. 2. segmentul transilvan între Apulum şi Porolissum. De aici, după mărturia GR, pornea un alt mare drum, o legătură spre Scythia, care traversa Carpaţii Orientali şi ducea până la Tyras.
7-Drumul vest-carpatic pornea din cel danubian la Lederata, ocolea prin vest şi nord capătul sud-vestic al masivului Carpaţilor Meridionali, trecând pe la Tibiscum, şi se unea cu drumul transilvan la Apulum.
***
Pe lângă aceste şapte trasee de importanţă imperială exista şi un număr de drumuri de interes provincial şi regional, unele amintite mai sus, mai toate transversale pe arterele principale. În Dacia se pot enumera două asemenea rute secundare:
-Drumul Drobeta-Romula era o scurtătură între drumul danubian (regiunea Porţilor de Fier) şi cel alutan, prin interiorul Daciei, pe traseul Drobeta- Pelendova (Craiova) — Romula.
-Drumul Dierna-Tibiscus era şi el o scurtătură între drumul danubian (regiunea Porţilor de Fier) şi drumul vest-carpatic, care, trecând prin munţi, evita ocolul prin Lederata.
În restul peninsulei:
-Drumul Istro-Adriatic, numit astfel fiindcă unea, pe direcţia NE-SV, Istrul de Adriatică. Prima lui parte, de la Ratiaria la Naissus, urma cursul Timacus-ului, fiind practic o legătură între drumul danubian şi cel al Thraciei şi un drum de graniţă între cele două Moesii. Dincolo de Naissus, el ducea prin munţi până la Lissum, pe ţărmul Adriaticii, unde se unea cu drumul adriatic. Drumul Istro-Adriatic a constituit cea mai importantă legătură între Dacia şi Adriatică, precum şi partea balcanică a celui mai scurt drum între Dacia şi Roma.
-Drumul trans-dardanic. Se desprindea din cel istro-adriatic imediat după ieşirea din Naissus, la Hammeum, şi o lua spre sud, traversând Dardania, prin Scupi şi Stobi, de-a lungul râului Axios (Vardar) până către vărsarea acestuia, terminându-se la Thessalonice, unde se unea cu via Egnatia.
-Drumul traian era un important drum transversal care făcea şi el legătura între artera danubiană şi cea a Thraciei, tăind Moesia şi Thracia pe direcţia nord-sud. Pornind de la Oescus (dincolo de care, peste Istru, se continua cu drumul alutan), el trecea prin Melta, traversa muntele Haemus prin trecătoarea numită în antichitate drumul lui Traian[8] şi azi Pasul Trojan, şi se unea cu drumul Thraciei capitala provinciei, Philippopolis.
-Drumul supra-haemimontan. Din aceeaşi Melta (ori, mai degrabă, chiar mai dinspre vest, de la valea Iantrăi, poate în continuarea vreunei trecători dinspre Serdica) pornea spre est un al doilea drum longitudinal al Moesiei, pe la poalele versantului nordic al Haemus-ului: trecând prin Nicopolis şi Marcianopolis, el făcea joncţiunea cu drumul pontic la Odessus.
-Drumul central moeso-scythic. Pornind poate de la Nicopolis şi trecând prin Zikideva şi Abrittus, această derivaţie (urmată de Procopius în textul descriptiv, 4.11) intra apoi în Scythia Minor pe la Zaldapa şi continua prin mijlocul acestei provincii spre nord, prin Ulmetum şi (L)Ibida, până la Aegyssus, unde se unea cu tronsonul final al drumului danubian. O ramură a acestui drum unea probabil Abrittus cu Durostorum.
-Drumul est-moesian (trans-moesian de est), numit de obicei drumul Durostorum-Marcianopolis, ducea în realitate de la Durostorum, prin Marcianopolis şi prin trecătoarea cea mai estică prin Haemus, până la Anchialus.
-Drumul sub-haemimontan. Se desprindea din artera principală a Thraciei la Philippopolis (deşi nu este imposibil ca el să fi început chiar de la Serdica) şi urma versantul sudic al Haemusului, pin Beroe şi Cabyle, până în Anchialus, nod rutier important.
-Drumul Hebrului inferior era o derivaţie desprinsă din drumul Thraciei la Hadrianopolis, care urma cursul inferior al Hebrului, prin Plotinopolis, până la joncţiunea cu Via Egnatia, la Traianopolis, o altă variantă ducând şi mai departe până la Aenos, pe ţărmul Egeei.
-Drumul Asticei traversa regiunea Traciei care purta acest nume şi care ocupa cea mai mare parte a Haemimontului, asigurând o cale mai scurtă între Anchialus (pe drumul pontic) şi Heraclea Propontidei (pe via Egnatia), trecând prin câteva localităţi obscure.
Fig. 37. Drumurile romane ale peninsulei Balcanice, după Miller (Itineraria Romana)
Privind harta principalelor drumuri ale peninsulei haemimontane, putem face câteva observaţii instructive. Traseele, cu mici excepţii, ocolesc masivii muntoşi. Nu atât pentru că oamenii antichităţii preferau să ocolească decât să urce, cât pentru că urcuşul era foarte greu ori imposibil pentru armate şi pentru caravanele comerciale, iar regiunile montane erau cu mult mai puţin locuite decât cele de şes. Relieful montan presupunea mult mai mult efort şi costuri pentru inginerii romani, după construcţie drumurile fiind şi mult mai greu de întreţinut. Theophylact Simocatta ne vorbeşte de un astfel de drum care, construit de Traian[9] şi apoi lăsat în paragină, fusese invadat de vegetaţie, devenise impracticabil şi nu mai era cunoscut decât de bătrâni. Toate cele trei drumuri principale aveau de străbătut cel puţin un defileu îngust pentru a ajunge în câmpiile trace: drumul danubian la Porţile de Fier, drumul Traciei la Succi (Succorum angustiae), iar via Egnatia la Acontisma. Tracii ocupau aşadar o fortăreaţă naturală.
Tabele şi hărţi
Note
[1] De fapt se pare că de sora acestuia, Marcia Agrippina, sub autoritatea şi cu ajutorul gelos al lui Octavianus.
[2] Singurul fragment păstrat din această lucrare (Priscus: inde Berzobim, deinde Aizi processimus) cuprinde două toponime care există atât în TP, cât şi în GR şi la Ptolemeu.
[3] Principalul scop al modificărilor a fost actualizarea unor nume importante, cum era cel al capitalei, Byzantium fiind înlocuit de Constantinopolis. Cu toate acestea, din document nu au fost eliminate traseele din Dacia.
[4] Chiar dacă TP este un document de tip cartografic, forma sa (foarte lungă şi îngustă), care îndreaptă liniile drumurilor şi le grupează în fascicule orizontale, face ca toponimele să se înşiruie unul după altul ca într-un text, ordinea citirii lor devenind aşadar cea dinspre stânga spre dreapta.
[5] În realitate traseele celor două drumuri se află într-un unghi mult mai mare (v..
[6] Amm.Μarc.19.11: pars quondam Pannoniae, sed ad honorem Valeriae Diocletiani filiae et instituta et ita cognominata.
[7] Colonizarea Italiei de către triburile illirice ale messapilor s-a făcut pe acelaşi traseu.
[8] Se pare că despre el vorbeşte Theoph.Simoc, numindu-l Τραϊανοῦ τρίβος .
[9] Drumul acesta se şi numea, de altfel, drumul lui Traian (Τραϊανοῦ τρίβος) şi este foarte posibil ca el să fi traversat m. Haemus pe acolo pe unde astăzi este pasul Troian şi oraşul omonim de la intrare (în Bulgaria, spre E de Sofia)