Decretul dionysopolitan (IGB 1²:13) în cinstea lui Acornion

Decretul dionysopolitan în cinstea lui Akornion al lui Dionysios este una din cele două inscripţii care menţionează numele regelui Burebista, şi unul din importantele documente ale domniei acestui rege get. El a fost descoperit la Balčik (vechiul Dionysopolis), în peretele unei şcoli aflate pe drumul spre Dobrič (Tolbuhin) şi se află în muzeul din Sofia (inv. 1200). Este o stelă de marmură, din care s-a pierdut partea de sus (probabil nu prea multe rânduri). Partea păstrată are 70 cm înălţime, 46,5 cm lăţime şi cca. 9 cm grosime. Literele medii au cca. 9-10 mm înălţime, mai mari şi mai spaţiate în rândurile superioare. De la r. 25-26 în jos se văd din ce în ce mai clar liniile de ghidaj ("réglage"). Rândurile sunt la început orizontale, dar din ce în ce mai înclinate spre dreapta către sfârşit. Fotografia dată de Mihailov este şi ea puţin rotită în sens orar, astfel încât pentru reconstituirea de mai jos imaginea a trebuit rotită spre stânga 2°.

Abrevieri publicaţii:

IGB 1² = Inscriptiones Graecae in Bulgaria Repertae, vol. I (ţărmul pontic) ed. 2, Sofia 1970.

SIG², SIG³=Sylloge Inscriptionum Graecarum, ediţia a II-a (Dittenberger) în 1898, ediţia a III-a (Hiller) în 1917.

ADB = Antike Denkmäler in Bulgaria, în Schriften der Balkankommission nr. 4, Wien 1905.

Iată şi principalii editori şi interpreţi ai documentului, cu abrevierile folosite:

Latyšev = Piesa a fost editată pentru prima dată de Vasili Vasilievici Latyšev în Journal ministerstva narodnogo prosveštenija [Jurnalul ministerului educaţiei publice] 1896, 1, ian., 1-19, după transcrierea şi fotografia trimise de K. Škorpil; reluat în Pontica, Petropoli 1909, p.226-243.

Škorpil = Transcrierea fraţilor Škorpil apare tot în 1896 sub semnătura H. şi K. Škorpil în Svetlina-Iljustracija 6, fasc. 5, Sofia 1896, cu desen; şi Otčet 29-33 nr. 86.

Dittenberger = Din aceeaşi sursă inscripţia este preluată în 1898 de Dittenberger, în SIG² nr. 342 la la p.547, care propune câteva lecturi noi şi emendări.

Cagnat = Ediţia lui Dittenberger este reluată de R. Cagnat în IGR (Inscriptiones graecae ad res romanas pertinentes), vol. 1 (1901), nr. 662 (p.219-220), cu minime modificări şi cu note.

Kalinka = Cea mai bună ediţie din această perioadă este cea a lui E. Kalinka în ADB, nr. 95.

Hiller = În 1917 inscripţia este din nou publicată de către Hiller în SIG³ nr. 762, p.446-449, care foloseşte în acest scop o nouă transcriere făcută pentru el de către Filov la Sofia.

Fil = Lectura lui Filov pentru Hiller (SIG³)

În 1927 este publicată de O. Tafrali în La cité pontique de Dionysopolis, Paris 1927, p.62-66 nr.1.

Mihailov = Ediţia cea mai modernă şi mai bună, pe care o voi folosi şi eu în continuare, este cea a lui G. Mihailov, în IGB 1², p.51-56, nr. 13.

Holleaux = M. Holleaux, REA (Revue des Études Anciennes) 19, 1917, 252-254 = Études 1, 285-7.

Ad. Wilhelm, în Neue Beiträge 6, 36-39 (despre r.26).

Robert = Louis Robert, în Revue de philologie 33, 1959, 203 nota 8 (abrev.Robert).

H.Daicoviciu = H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti 1972.

Crişan =I. H. Crişan (Burebista şi epoca sa, Bucureşti 1977, p. 89 şi urm, cu fotografie (după IGB), text şi traducere, urmându-l pe G. G. Mateescu).

Gostar = N. Gostar, în Analele ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi (Seria nouă), III a. Istoria, tom. 16 (1970) / 1, p.59-60.

Suceveanu = Al.Suceveanu, Opuscula scythica, Bucureşti 2009, cap. 3 (Bourébista et la Dobroudja) şi 4 (Πρῶτος καὶ μέγιστος (βασιλεὺς) τῶν ἐπὶ Θρᾴκης βασιλέων (IGB, I2, 13, l. 22–23)).

Fotografiile (după Mihailov şi Kalinka), desenul (Olteanu), transcrierea şi traducerea inscripţiei

Inscripţia întreagă, după Mihailov, planşa 13(3) [clic pentru mărire]

Fig. 1. Fotografia părţii de sus, după Mihailov, 13(1) [clic pentru mărire]

Fig. 2. Fotografia părţii de jos, după Mihailov, 13(2) [clic pentru mărire]

Fotografia după Kalinka (rezoluţie foarte slabă)

Fig. 3. Reconstituirea textului inscripţiei (desen S. Olteanu)

Textul decretului în cinstea lui Acornion, de la Dionysopolis (Balik, Bulgaria), 48^a, după IGB 1²:13.

(traducere S. Olteanu)

Observaţii asupra textului:

Din cauza liniaturii de ghidaj unele litere lacunare au fost greşit citite. Spre ex., în r. 26, prima literă, Λ, aşezată pe linia de bază, are aspectul unui Δ (citit ἰδία de Kalinka, corectat de Holleaux). Ici şi colo am făcut mici ajustări fără importanţă (de ex., la sfârşitul r. 43 mi s-a părut că nu mai este loc şi pentru [o], astfel încât am despărţit δέδ/[οχθ]α[ι]).

•r. 5. συναποδημων. Am găsit la mai mulţi istorici ideea (folosită ca argument în demonstraţie) că începutul inscripţiei vorbeşte despre o "solie" întreprinsă "departe". Suceveanu are perfectă dreptate să conteste această interpretare, chiar dacă argumentele sale nu sunt în întregime exacte. Etimologic, cuvântul este un dublu derivat format din συν (=lat. con- împreună cu) + απο 'ideea de separare, afară' + δῆμος 'popor, neam'. Ἀπόδημος este cel aflat în afara demului propriu, deci printre străini. Συν-απόδημος înseamnă 'co-naţional, co-patrid (cu care te afli printre străini)'. Gramatical, συναποδεμων poate fi 1. participiul prezent al lui συναποδημέω 'a se afla printre străini împreună cu conaţionali', singura interpretare dată până acum, sau 2.gen. pl. al lui συναπόδημος 'conaţional (între străini)', de tradus prin '(al) conaţionalilor'. Cum şi cuvântul anterior, terminat în -ατων, este tot un gen.pl. – dacă nu cumva avem aici un cuvânt terminat în –α urmat chiar de articolul τῶν (tot gen.pl.), cum îmi pare şi mai probabil – cred că în acest loc avem chiar gen.pl. al lui συναπόδημος [synapodēmos] 'conaţional (între străini)'. Lectura ar fi prin urmare ...]α τῶν συναποδήμων '(nişte lucruri, probabil un neut. ac.pl.) ale conaţionalilor'. Legând aceasta de cuvintele inteligibile rămase din rândurile anterioare, adică numele greceşti Θεόδωρον̣ καὶ Ἐπ̣ι(καδον?) şi expresia τοῖς ἰδίοις δαπανήμασι 'pe spesele proprii', putem presupune, dar fără nici un fel de siguranţă, că el a ajutat într-un fel nişte concetăţeni aflaţi printre străini (prizonieri?), suportând cheltuielile din buzunarul propriu.

•r. 5. ἀπήρατο. Cuvântul următor pare a fi într-adevăr ἀπήρατο, deşi lectura nu este deloc atât de clară cum este ea prezentată în culegeri (Latyšev şi Dittenberger citeau αἰτήσας). Verbul este îndeobşte considerat a fi o formă a lui ἀπαίρω (anume aoristul mediu) şi este tradus prin 's-a îndepărtat' (Suceveanu). Pe de o parte însă forma aceasta poate avea, la rigoare, şi alte explicaţii, deşi mai puţin probabile, pe de alta utilizările şi sensul nu sunt deloc cele care i se atribuie în mod obişnuit. Să spunem mai întâi că formele de aorist mediu ale acestui verb sunt foarte rare: ele nu apar în inscripţii iar în textele literare ele şi se pot număra pe degete, observaţie ce ar trebui să ne facă precauţi asupra lecturii înseşi. Apoi trebuie observat că ἀπαίρω este un compus cu ἀπό (de la sau de tot, cu o funcţie ce corespunde particulei englezeşti off) al lui αἴρω 'a ridica'. Sensurile date de Liddel-Scott conţin pe off ori pe away: lift off, carry off, take away ş.a. Ἀπαιρεῖν πρεσβείαν 'a trimite (a scoate, a pune pe picioare) o ambasadă (solie)'. Tocmai pentru că este un verb cu sens prin excelenţă tranzitiv (el de altfel suportă două complemente, τινὰ τινός ceva şi de undeva) este folosit de regulă la diateza activă. Formele medii sunt, cum am spus, extrem de rare, neilustrate în dicţionare, şi ele trebuie să fi însemnat 'îmi iau, îmi scot (=scot pentru mine)'. Eliptic şi figurativ, din expresii precum 'a ridica pânzele (sau ancora)', care în limbajul marinăresc echivalau cu plecarea dintr-un port, el a dobândit şi sensul a pleca, a se depărta^[1]. Îl găsim însă cu un alt înţeles în Scholia in Oppiani Halieutica (în volumul Scholia in Theocritum, editat de Fr. Dübner, la Firmin Didot 1849), 1.508 (p.288): εὕρατο· ἔλαβεν. εὕρατο· γράφεται ἤρατο· καὶ ἀπήρατο, de unde s-ar înţelege că ἤρατο şi derivatul ἀπήρατο puteau fi sinonime cu εὕρατο (de la εὑρίσκω 'a găsi'), dar acesta însuşi este tradus prin ἔλαβε 'a luat', evoluţie de sens explicabilă prin 'a lua ceva ce ai găsit'. De reţinut deci că pe de o parte nu este absolut sigur că lecţiunea cuvântului este ἀπήρατο, iar pe de altă parte acesta poate fi tradus şi altfel decât 'a plecat', anume "şi-a asumat" (a luat asupra sa)".

•r.6: Latyšev: ...αργεδα.ον şi; Škorpil: θαργέδαιον; Dittenberger: [ἐπορεύθη εἰς] Ἀργέδα[υι]ον; Kalinka: [πέμψας] Αρ[γ]έδα[ρ]ον, făcând observaţia: Dittenberger Ἀργέδα[υ]ον (Ἀργεδά-[υι]ον?), indes sprechen die Spuren zwischen a und o weder für υ noch für υι, sondern für ρ [[Dittenberger Ἀργέδα[υ]ον (Ἀργεδά-[υι]ον?), totuşi urmele dintre α şi ο pledează nu pentru un υ, şi nici pentru υι, ci pentru un ρ]]; Hiller: [...εἰ]ς Ἀργέδαυ̣ον, lecţiune pe care a adoptat-o şi Mihailov. H.Daicoviciu vede şi citeşte Σαργέδαυον. Gostar citea ΖΑΡΓΕΔΑΥΟΝ. Numele ridică două probleme de lectură:

•1. Litera de dinaintea lui A. Din păcate, nici una din fotografiile disponibile nu ne permite să vedem bine ce literă, din care se pare că există urme, se găsea pe piatră înaintea lui A. Pe fotografiile reproduse de Mihailov pare să se vadă în partea de sus un vârf de bară orizontală. Kalinka vedea însă două bare orizontale, una sus şi una jos, ceea ce înseamnă că, teoretic, litera putea fi un Σ sau, mai puţin probabil, un Ε. Este deasemenea improbabil ca ea să fi fost un Z, de la care ar fi trebuit să se vadă unghiul din dreapta sus, cu excepţia cazului în care litera ar fi avut forma specială . După Mihailov, ceea ce se vede pe piatră este , aşadar nu doar braţul superior, ci şi unghiul median al lui Σ, ceea ce exclude pe E şi Z. Între cele două lecturi care au o mai bună probabilitate, anume Ἀργε- şi Σαργε-, şi eu optez pentru prima, din raţiuni statistice: pe de o parte este mai probabil ca rădăcina daco-getă să fie Arg-, bine atestată, nu Sarg- (v. mai jos), pe de alta este mai probabil ca acuzativul toponimului să fie cerut de o prepoziţie precum εἰς.

•2. Litera a 8-a, dintre A şi O. Deşi toţi epigrafiştii şi istoricii care s-au ocupat în ultimele decenii de acest nume (cu remarcabila excepţie a lui H.Daicoviciu) consideră lectura Y ca de la sine înţeleasă (Αργεδαυον), primii editori au observat corect că litera a 8-a pune probleme de citire. Mai jos încerc să arăt în detaliu dificultăţile pe care le ridică acest loc şi să propun lectura care mie îmi pare corectă în acest caz. Toate ilustraţiile de mai jos sunt duble: în partea stânga este o fotografie neprelucrată, pentru comparaţie, iar în dreapta desenele diferitor elemente văzute de unii sau de alţii dintre editori.

Lectura considerată cea mai bună azi, pe care a adoptat-o şi Mihailov, este a lui Hiller: Αργέδαυ̣ον. Fotografia acestui loc al pietrei arată însă că acolo nu se poate afla un Y. Într-adevăr, dacă am desena un Y pe urmele vizibile pe piatră el ar trebui să fie mult prea aproape de A şi mult prea departe de O:

Iată (în dreapta) cât de dezechilibrat ar fi presupusul Y, aşezat prea la stânga între A şi O.

Pentru o corectă interpretare a acestei litere sunt importante cele trei lecturi diferite propuse de primii editori, care par să indice două elemente distincte ale literei:

-lectura lui Latyšev,, redă două bare verticale văzute de el (de fapt de Škorpil) în jumătatea de jos a literei. Acestea sunt confirmate şi de Dittenberger care propunea pentru explicarea lor grupul ΥΙ, citind Αργεδαυιον, formă neverosimilă. "Barele" sunt vizibile şi pe fotografia lui Mihailov, însă sub ele se vede clar o curbă de unire, astfel încât eu văd acolo mai degrabă o buclă inferioară:

Iată (desenate pe fotografia din dreapta) cele două bare văzute de Latyšev şi Dittenberger, de fapt o buclă, nediscutate de ceilalţi.

-Kalinka afirmă că în acest loc nu se poate citi nici Υ, nici ΥΙ, ci P, propunând forma Αργεδαρον. Nici acest hapax nu este mai acceptabil, deşi Kalinka l-a propus din două motive foarte întemeiate: a).piciorul literei de la poz. a 8-a nu se află pe centrul spaţiului, cum ar fi trebuit să fie dacă el era un Y, ci în stânga lui; b). în partea de sus par să se vadă resturile unei bucle ca cea a lui P.

Iată (desenată pe fotografia din dreapta) bucla superioară, deasupra piciorului literei aflat în partea stângă

Părerea mea este că toate aceste observaţii sunt corecte, proaste fiind doar soluţiile propuse. Dacă acceptăm că în partea de sus ar putea fi o buclă, iar cele două bare paralele de jos sunt în fapt o buclă inferioară, atunci litera a 8-a trebuie să fi fost un B, care s-ar fi încadrat perfect în spaţiul existent, cum se vede în acest desen:

Pe fotografia din dreapta este desenat B-ul rezultat din combinarea barelor paralele inferioare şi a buclei superioare.

Lectura pe care o susţin eu este aşadar Ἀργέδαβον, formă pe care Pârvan a folosit-o în mod constant în toate locurile în care a discutat acest nume. Chiar dacă el nu a nu a afirmat-o explicit şi nu a argumentat-o, este limpede că nici nu a preluat lecturile date de editori fără să le verifice cu fotografia publicată de Kalinka, iar ceea ce a citit el pe acea fotografie a fost Αργεδαβον, soluţie ce îmi pare şi azi mai corectă, în ciuda lecturii lui Mihailov şi a faptului că savantul bulgar a văzut cu siguranţă piatra (însă uneori detaliile se văd mai bine pe fotografie decât pe piatră, mai ales la litere atât de mici). Ignorată aproape de toţi editorii ulteriori (Mihailov o marchează chiar ca pe o curiozitate sau o eroare a istoricului român, cu "sic Parvan"), lecţiunea Ἀργέδαβον a fost reconsiderată, tot fără argumentare (după ştiinţa mea), şi utilizată de H.Daicoviciu.

•r. 22. În introducerea propoziţiei care menţionează pentru prima oară numele lui Burebista, în mod limpede o temporală, cum arată şi genitivul absolut, Latyšev propusese un foarte potrivit [νεωστ]ί 'în vremea din urmă'. Bormann însă observă că urmele de dinaintea lui I indică un E, finalul cuvântului trebuind citit deci EI (lectură aprobată de Mihailov). De aceea Hiller citeşte [νεωστ]εί, întregire acceptată fără opoziţie şi adoptată şi de Mihailov. Suceveanu însă o contestă pe motivul foarte întemeiat că nu aceasta este grafia corectă a adverbului, ci νεωστί. Într-adevăr, eu nu am reuşit să găsesc decât o singură atestare a lui νεωστεί, şi aceea la un lexicograf târziu, Orion Thebanus, Etymologicum 181.1: <Νερόν> διὰ τὸ νεωστεῖ ἀεῖ ῥέειν, unde pare o grafie afectată (sau o eroare de copiere) în loc de νεωστί. Suceveanu propune în schimb un mult mai probabil ἐπ]εί 'după ce', cuvânt mai scurt care se potriveşte şi mai bine în spaţiul disponibil.

•r.25-26. Latyšev întregise μ[ετ' / ἄλλων ? καὶ ἰ]δίᾳ (întregire propusă de Škorpil şi menţinută şi de Kalinka, care îl acordă cu un omis τάξει). Cum însă pe piatră se vedea mai degrabă un Λ nu un Δ, Latyšev dădea şi alternativa μ[ε/γίστῃ πόλει...λ]ιᾳ, unde ultimul cuvânt ar fi trebuit să fie un nume de oraş. Un astfel de toponim în ...λία fiind necunoscut, Dittenberger a propus lectura μ[ε/γίστῃ βασιλ(ε)]ίᾳ (deşi λ, fiind vizibil, trebuia transcris βασι]λ(ε)ίᾳ. Hiller (p.448 cu n.12) susţine această lectură, pe care o consideră cea mai potrivită. Dată fiind lipsa de spaţiu, el presupune însă că quadratariul a omis pe piatră silaba γις, transcriind με(γίσ)/[τῃ βασι]λίᾳ. Holleaux, după ce face istoricul lecturilor acestui loc, arătând că niciuna din ele nu răspunde tuturor cerinţelor contextului, propune întregirea ἐν τῇ πρώτῃ καὶ μεγίστῃ φιλίᾳ, în mod cert soluţia corectă a acestui pasaj.

•r.33-34. Latyšev a citit Βυραβέ/[σ]τα, Kalinka Βυραβε[ί/σ]τα. Deşi Mihailov afirmă că pe piatră se vede doar ΒΕ.../...ΤΑ din acest nume, Filov a văzut şi un rest al literei I, Hiller transcriind de aceea Βυραβεί/[σ]τα. Eu cred că într-adevăr, în extremitatea porţiunii vizibile a acestui rând se vede urma unei bare verticale care poate fi mijlocul lui I. Dar un argument şi mai bun pentru această lectură este acela că la începutul rândului următor, 34, nu este scris decât TA, suprafaţa pietrei fiind intactă înaintea lui T. Aceasta înseamnă că Σ-ul lipsă din Βυραβειστα aparţinea de fapt rândului anterior (r. 33), unde într-adevăr pâna la marginea pietrei mai este loc de încă o literă. Transcrierea corectă este deci Βυραβεί̣[σ]/τα

Vedem deci că principalele probleme de lectură sunt, din păcate, tocmai cele puse de numele proprii, care ne interesau atât de mult. Iată în continuare principalele interpretări filologico-istorice date pe marginea acestui text. Cum el vizează istoria timpurie a dacilor, este firesc ca literatura cea mai bogată privitoare la acest document să fie cea românească.

[Va urma partea a II-a, cu comentariile]

Note:

[6] O evoluţie de sens asemănătoare a cunoscut în latina târzie verbul plicare 'a îndoi, a împături', care a ajuns să însemne a pleca, datorită folosirii eliptice a expresiei militare plicare tenta 'a strânge corturile'.