Notă epigrafică: O altă lectură a ISM 2:165 [=IByz 370A]*:

1. ISM II.165. Inscripţia ISM II 165 .202, pl. LIV), descoperită la Constanţa (într-un loc incert) şi aflată în MNA (inv. L 685), a fost publicată de Iorgu Stoian, mai întâi în Tomitana (1962), p.202, nr. III.1, apoi în ISM II (1987), nr. 165 (p.193-194). Ea se află pe o stelă funerară de calcar, care are în centru un frumos basorelief înfăţişând scena banchetului funebru: în partea dreaptă, pe cline, se află un bărbat, evident defunctul, iar în cea stângă soţia acestuia.

Imaginea monumentului, după Tomitana pl. LIV (fotografia din ISM II este inutilizabilă)

Aspectul rustic al scrierii ar părea să indice o redacţie mai târzie (de sec. III sau IV), însă formele clasice ale literelor (în special Σ, care la Tomis devine C doar după 220-230^p), simplitatea textului ca şi calitatea basoreliefului pledează pentru o datare mai timpurie, cel mai probabil din sec. I¹.

Textul, în lectura şi cu traducerea editorului, este:

Ἀντιγόνη Αυλοσανις [γυ]νὴ Σεύθη

Antigone Aulosanis, soţia lui Seuthes

I. Stoian admite din capul locului că, în ciuda scurtimii textului, această citire este departe de a fi sigură. Într-adevăr, o primă obiecţiune la această lectură ridică interpretarea chiar primelor două nume, fiindcă este cu totul improbabil ca Ἀντιγόνη Αυλοσανις să fie amândouă nume ale femeii. Femeile poartă cel mai adesea un singur nume, uneori urmat de patronim în genitiv. Dacă sunt măritate, se precizează soţia lui (γυνή) pe lângă genitivul numelui (de obicei complet) al soţului. Aici însă Αυλοσανις nu poate fi genitivul grec al patronimului, care să permită o interpretare Antigone a lui Aulosanis. Nu ne putem gândi nici la un genitiv latin imparisilabic (Aulosanis, -is) păstrat în greacă, fiindcă nu întâlnim nicăieri în epigrafia greacă o asemenea situaţie. Terminaţia –anis poate apărea cel mult într-un genitiv latin de tipul tata, tatanis, dar în acest caz numele ar fi fost *Aulosa, -anis, formă neatestată altundeva.² Cum Αυλοσανις nu poate fi aşadar un genitiv, I.Stoian l-a explicat ca pe un al doilea nume al femeii, deci un nominativ, considerându-l prin urmare tot un feminin. Însă în niciuna din cele peste 165 de atestări ale sale³ formantul onomastic zenis - sau vreuna din variantele sale, ca aici – nu apare în vreun nume de femeie, el însemnând de altfel – cu mare probabilitate - „băiat”, aşa cum se întâmplă cu coradicalul său din limba letonă, zens. Prin urmare, contrar aprecierii lui I.Stoian⁴, citirea primului rând nu este deloc clară: cele două nume, Ἀντιγόνη şi Αυλοσανις, ambele nominative, au genuri diferite, deci aparţin la persoane diferite.

Αυλοσανις, care trebuie să fie de fapt numele bărbatului, ridică şi o problemă de citire: scrie pe piatră într-adevăr -σανις ori mai degrabă -ζανις? Varianta σανις a formantului tracic zenis propusă de editor fiind neobişnuită, suntem obligaţi să verificăm cu mai multă atenţie trăsăturile scrierii cu care avem de a face. Aşa cum voi arăta mai pe larg în studiul amintit în nota 3, variantele acestui formant începătoare cu [s] sunt rare şi apar aproape exclusiv în atestări latineşti, unde constituie grafii hiperurbane⁵ ale celor cu [z] (singurele motivate etimologic şi mult mai frecvente). Varianta sanus, de pildă, apare doar de 11 ori (şi acelea datorită influenţei lat. sanus 'sănătos, teafăr'), în vreme ce senus are doar 2 ocurenţe. Prin contrast, zenus apare de 26 de ori, iar zanus de 14 ori. Proporţia aceasta este însă valabilă numai pentru atestările latineşti, ea devenind infimă în cele greceşti. În fapt, există doar trei exemple cu [σ], din cele peste 121 de atestări greceşti, toate trei ale variantei σενις, nu σανις, şi acestea în puncte în care influenţa romană a fost puternică. În mod asemănător, variantele cu [a] în radical (ζανις, sanus, zanus), faţă de cele normale cu [ε]/[e], sunt şi ele rare, aproape toate găsindu-se în atestări latineşti din regiunile daco-moesiene. Statisticile se opun deci categoric lecturii σανις. Fără îndoială însă că dacă pe piatră s-ar citi clar litera Σ, atunci lectura σανις ar trebui admisă fără drept de apel, indiferent de orice statistică. Dar în inscripţia noastră lucrurile nu stau astfel. Aşa cum se poate observa foarte bine în fotografiile de mai jos, litera de după Αυλο din primul rând nu este una şi aceeaşi cu cea de la sfârşitul rândului, care este cu siguranţă un Σ. În timp ce aceasta din urmă este un sigma de formă clasică - mai lat şi uşor mai turtit, formă caracteristică sec. I, ca şi în numele Σευθη din r. 2 (deşi aici el este mult mai şters şi mai greu de citit), prima este cu mult mai probabil un Z orientat invers (), formă deloc necunoscută epigrafiei greceşti.

Fig. 2. Textul inscripţiei, după Tomitana pl. LIV, retuşat de mine (sus) şi neretuşat (jos)

Având în vedere observaţiile de mai sus, cred că putem admite ca pe o certitudine faptul că numele masculin trac din primul rând este nu Αυλοσανις⁶, ci Αυλοζανις, unde formantul ζανις este o variantă atestată, chiar dacă periferică⁷ şi rară.

Precizarea vocalismului rădăcinii şi a încadrării morfologice nu sunt deloc o pedanterie lipsită de importanţă în acest caz. Variantele formantului ▪zenis din numele trace aparţin la două tipuri distincte. Primul tip, traco-grecul ζενις-ζενεος, apare aproape exclusiv la sud de regiunile ocupate de romani, în Bessia (Thracia propria). El este caracterizat prin vocala [e] a rădăcinii şi printr-o declinare greacă specială, răspândită practic doar în regiunile locuite de traci. Deşi strict formal aceasta are N. –ις, G.-εος (Επτηζενις-Επτηζενεος, Μουκατραλις-Μουκατραλεος, Αυλουπορις-Αυλουπορεος etc.), ea nu poate fi atribuită vreunuia din tipurile temelor greceşti în –ι, aşa cum consideră în mod obişnuit dar greşit tracologii⁸, ci reprezintă un tip aparte, care corespunde declinării greceşti în –ης, -ους (<-εος)⁹. În ciuda individualităţii şi răspândirii sale, nu putem totuşi postula cu certitudine existenţa în aceste cazuri a unei "declinări trace", deşi această posibilitate nu poate fi respinsă; este mai degrabă vorba de o particularitate dialectală a koine-ului din Thracia, datorată însă cu mare probabilitate influenţei morfologiei trace asupra limbii greceşti vorbite aici. Al doilea tip, caracterizat în primul rând prin [a] în rădăcină, în locul tracului [e], apare în regiunile locuite de daco-moesieni, fapt ce duce la apariţia unei alternanţe a/e în unele cuvinte între daco-moesiană şi tracă¹⁰. Din motive care rămân de explicat, numele traco-greceşti în –ις (şi în primul rând cele formate cu –ζενις), în atestările latineşti prezintă şi schimbarea încadrării morfologice, în latină ele fiind de regulă trecute la decl. II masc. (zenus, zeni), deşi propria declinare a III-a era foarte potrivită pentru transcrierea lor. Formele 'dacizante' (cu [a] în rădăcină şi puse la decl. a II-a latinească) deveniseră atât de înrădăcinate în latina balcanică, încât ele s-au răspândit şi în vestul latinofon al imperiului şi sunt utilizate şi în actele oficiale scrise în latineşte¹¹. Ţinând cont de această repartiţie, putem conchide că ζανις din inscripţia noastră este o formă explicabilă şi aşteptată pentru Tomisul sec. I^p, oraşul în care, potrivit spuselor lui Ovidius, grecii trăiau amestecaţi cu geţii: ea prezintă vocalismul daco-moesian [a], dar îmbrăcat în haină morfologică greacă (-ις).

Formantul iniţial este neîndoielnic Αυλο- pentru care nu trebuie să presupunem vreo eroare a lapicidului (în loc de Αυλου-). Este o formă rară, poate şi ea latinizantă, sub influenţa numelui Aulus (Abl.-Dat. Aulo), dar nu lipsită de paralele. O întâlnim în două din textele vieţilor sfinţilor, anume în Propyl. ad Acta SS nov. 627 (april. 24 nr.2) (= Acta SS Maii 6,23(Maii 25)), respectiv în Propyl. ad Acta SS nov. 796 (Iulii 3) nr. 2, unde Αὐλοζάνος¹² era numele comandantului legiunii în care se aflau sfinţii Pasicrates şi Valentinus, martirizaţi la Durostorum.

Şi o ultimă observaţie asupra numelor din primul rând: ultima literă a numelui femeii nu pare a fi un H, ca să citim Ἀντιγόνη. Ceea ce se vede pe piatră este mai degrabă un A, al cărui vârf a fost şters de trecerea vremii. Propun de aceea pentru el lectura Ἀντιγόνα.

O altă problemă pune primul cuvânt din r. 2, în lectura actuală [γυ]νή. I. Stoian însuşi admite că formularea în sine este neobişnuită¹³, dar el continuă să o susţină, printr-o analogie acoperitoare¹⁴. Prezenţa lui γυνὴ în acest loc este însă cu totul improbabilă. Mai întâi pentru că nu putem explica de ce pe piatră nu se vede decât presupusul grup ΝΗ, când suprafaţa de dinaintea acestuia nu prezintă nici un semn de deteriorare, martelare ori ştergere, astfel încât ar fi trebuit să vedem şi începutul cuvântului, ori cel puţin resturi ale lui. Apoi pentru că prima din cele două litere este nu un N, ci un Z întors, ca şi cel din primul rând, despre care am vorbit. Aici trebuie să citim prin urmare un ζη¹⁵, aşa cum propusese L. Robert.¹⁶

Cât priveşte ultimul nume, Σεύθη, el este corect citit - în ciuda temerii mai degrabă retorice a lui I. Stoian -, această formă reprezentând într-adevăr un genitiv al lui Σεύθης¹⁷.

Toate argumentele de mai sus, care demonstrează că elementele cheie ale interpretării lui Iorgu Stoian sunt greşite, pledează pentru o nouă lectură a acestui text. Acceptând însă observaţiile şi corecturile propuse, devine limpede că textul – care nu mai are nici un sens dacă este citit în ordinea obişnuită¹⁸ – este organizat ("paginat") altfel decât inscripţiile funerare obişnuite. Într-adevăr, observarea cu atenţie a dispoziţiei elementelor de text în câmpurile inscripţiei oferă suficiente argumente pentru a ne convinge că ordinea citirii era aici alta.

Să constatăm mai întâi că în primul rând, spaţiul care separă cele două nume cade exact la mijlocul inscripţiei, mai precis în dreptul vârfului frontonului. Mai mult, deşi imaginea nu este de cea mai bună calitate, eu cred că în acest loc se pot vedea chiar resturile unei linii verticale despărţitoare, urme ale şanţului fiind vizibile atât între A-ul final din Ἀντιγόνα şi cel iniţial al lui Αυλοζανις, cât mai ales la baza frontonului, pe rama basoreliefului. Monumentul era deci împărţit pe verticală de o linie de simetrie şi avem toate motivele să credem că atât textul cât şi basorelieful respectau această împărţire. Într-adevăr, acum observăm că în r. 2 ζῆ şi Σευθη nu sunt puse, cum ne-am aştepta, unul după altul, începând de la capul rândului, ci depărtate unul de celălalt, dar centrate faţă de numele de deasupra şi faţă de axa de simetrie. Prelungită în jos, această axă separă şi cele două figuri din relief. La stânga se află Antigona stând pe scaun, poziţie ce sugerează într-adevăr că ea era vie la data creării monumentului. La dreapta, întins pe cline, cu capul plasat perfect simetric faţă de cel al soţiei sale, este figurat defunctul, tracul Aulozanis, în cunoscuta scenă a banchetului funerar. Această organizare arată clar că textul de pe fronton are două părţi distincte, el trebuind citit:

•în stânga: Ἀντιγόνα ζῇ Antigona în viaţă

•în dreapta: Αυλοζανις Σεύθη Aulozanis al lui Seuthes

Astfel citită şi interpretată, inscripţia nu mai prezintă nici o anomalie. Ea ne arată o familie mixtă, probabil obişnuită în acest oraş. Bărbatul decedat era un bess, al cărui nume sud-tracic tipic era însă pronunţat aici în manieră daco-getică. Femeia, încă în viaţă, care a şi ridicat monumentul, era o grecoaică, poate din Callatis, dacă forma în –α, Ἀντιγόνα, este dorică şi nu cumva tot de influenţă getică.

Ἀντιγόνα ζῇ	Αυλοζανις Σεύθη

 

 

Note: