Istoricul cercetărilor privind raporturile etno-lingvistice româno-albaneze şi substratul

[Din volumul I.I. Russu, Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1970, pp.14-47]

Abrevierile bibliografice se află aici.

Am introdus în text unele note şi observaţii, între paranteze duble. Unele îi aparţin lui Dragoş Halmagi [[DHalmagi]], altele mie [[SOlteanu]]

 

Pentru înţelegerea importanţei ce comportă problema vechilor relaţii lingvistice româno-albaneze şi elementele autohtone, este prezentat un istoric al cercetărilor şi rezultatelor mai vechi, împreună cu opiniile despre formarea limbii şi a poporului român în funcţie de valoarea atribuită factorului preroman. Problema elementelor anteromane în limba română s-a pus ceva mai tîrziu şi mult mai şovăielnic decît aceea a latinităţii ei: romanitatea apărea şi se impunea cu evidenţă chiar de la început (fiind observată de mulţi umanişti în sec. XIV—XV, apoi de cronicarii moldoveni); dar partea autohtonă şi neromană era mult mai puţin vizibilă, dacă nu total de nerecunoscut, lucru explicabil pentru vremea cînd romanistica şi indo-europenistica nu existau nici măcar cu numele. De aceea, tot ce s-a spus şi presupus înainte de începutul secolului al ΧΙΧ-lea despre elementele "dace", "trace" ori albaneze în limba română este produsul unor intuiţii uneori ingenioase şi interesante, nu adevăruri verificate prin metodele riguroase ale ştiinţei lingvistice, care nu exista încă, sau era abia la primele începuturi.

Eruditul voievod moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723) pare a fi fost primul care a preconizat "cuvinte dace" în limba română, plecînd de la premisa justă: supravieţuirea populaţiei daco-getice, alegînd însă cîteva exemple ce nu au în realitate nici o legătură cu limba dacilor: "de altminteri trebuie să observăm că sunt în limba moldavă unele cuvinte ce nu sunt cunoscute în limba latină, nici în celelalte dialecte ale popoarelor vecine şi care prin urmare poate că au rămas din limba veche dacică. Deoarece nimic nu împiedică să credem că coloniile romanilor în Dacia şi-au luat servitori dintre daci, sau că rămînînd oarecare fără femeie s-a însurat şi şi-a luat muiere de sînge dacic. Cu acest mod a putut prea uşor să se introducă şi cuvinte streine în limba lor. Aşa sînt: stejar, pădure, haleşteu, cărare, grăesc, privesc, nimeresc" [Nota 1]. Din sec. al XVIII-lea datează ideea străvechii legături de înrudire etnică şi lingvistică între români şi albanezi (şkipetari, arnăuţi). În baza unor cunoştinţe vagi istorice[p. 14] şi geografice, J. E. Thunmann [Nota 2] în celebrele Untersuchungen [Nota 3] afirma originea tracă a românilor, "tracismul" limbii lor, care era înrudită de-aproape cu albaneza; albanezii sînt urmaşii ilirilor, românii copiii tracilor, amestecaţi cu alte neamuri de oameni; aromânii sînt "thrakische Wlachen", românii din nordul Dunării "dacische Wlachen" (Unters., p. 176). Cu rudimentele de cunoştinţe din acea vreme, numai în baza materialului lexical oferit de vocabularul lui Theodor Cavallioti şi a informaţiilor date de studentul aromân Const. Hagi-Ceagani [Nota 4], Thunmann afirma că limba română (arom.) este idiomul trac schimbat, conţinînd pe jumătate elemente latine, 3/8 greceşti, 2/8 gotice, slave şi turceşti, celelalte trei părţi luate dintr-un idiom avînd multe analogii cu albaneza, fiind însă în mare parte latine [Nota 5]. Deşi confuză, această socoteală arată că profesorul de retorică şi filozofie de la Halle avea destulă agerime a intuiţiei întrezărind legătura necesară dintre limba română şi albaneză, fără să fi avut încă putinţa să o aprecieze la justa ei valoare acest pionier al cercetărilor istorice şi lingvistice sud-est-europene. Interesantă este şi ideea lui Thunmann (Unters., p. 340) că tracii din Tesalia, Macedonia şi Tracia (înaintaşii aromânilor) au învăţat limba latină cu unele greşeli, păstrînd însă elemente din idiomul lor matern, tracic.

Pentru Şcoala Ardeleană (latinistă) [Nota 6], limba română nu putea şi nu trebuia să fie decît curat romană, căci limba romanilor antici vieţuieşte pînă azi în gura românilor, cum spunea Petru Maior [Nota 7] în celebrul Dialog despre limbă (LexB. p. 63); după el, în alte provincii romane latina vulgară s-a alterat prin contactul cu poporaţiile indigene, în Dacia însă ea a rămas neafectată de influenţe, căci populaţia autohtonă dacică fusese extirpată integral de cuceritorii romani: "Traianu desrădăcinînd viţea dacilor din Dacia şi aşie despoiandu Dacia de lăcuitorii cei vechi". Pentru Maior şi tovarăşii lui de idei (care admiteau existenţa şi vechimea numărului mare de elemente lexicale slave), nu putea să existe [p. 15]o problemă a elementelor prelatine în limba română, — concluzie la care au ajuns toţi cei care au raţionat ca el despre "extirparea" populaţiei autohtone în Dacia la anexarea şi organizarea provinciei (a. 106) [Nota 8].

O dată cu apariţia primelor studii ştiinţifice comparative asupra limbilor europene şi a celor neolatine, la începutul sec. al ΧΙΧ-lea, se cristalizează şi primele idei pozitive asupra originii limbii şi poporului român, ca şi tezele cu privire la valoarea elementului etnic şi lingvistic autohton, admise şi azi de unii cercetători. După apariţia "Dicţionarului Bobb" (DictB.) şi a lexiconului de la Buda (LexB.), slavistul austriac (de origine slovenă) Jernej Bartolomeu Kopitar (1780—1844) scrie cronica "Albanische, walachische und bulgarische Sprache" [Nota 9]; aducînd idei noi, rămase interesante pînă azi asupra celor trei limbi, Kopitar combătea excesele latiniste ale puriştilor ardeleni [Nota 10] subliniind aportul elementului autohton, tracic, la formarea nu numai a limbii, dar şi a poporului român. După J. Β. K., limba română datează din perioada începuturilor stăpînirii romane în Balcani, nu numai de la cucerirea Daciei. El găsea o mare asemănare între limba română, bulgară şi albaneză, fiind convins că în România (accepţiunea din sec. al XX-lea), Bulgaria şi în tot Balcanul ar exista o singură formă de vorbire, cu trei materiale de limbă, adică trei idiomuri identice sub raport gramatical, deosebite ca lexic: româna, bulgara, albaneza. Românii, bulgarii şi albanezii nu sînt decît vechi traci, iar J. Β. K. vorbeşte chiar de "schimbările sunetelor romane în gura tracică" [Nota 11]. Asemenea anticipări ingenioase şi îndrăzneţe pentru începutul [p. 16]veacului al ΧΙΧ-lea rămîneau simple intuiţii necontrolabile, căci cercetarea etimologică nu putea veni încă în ajutorul lor, spre a confirma ideile (ce aveau un grăunte de adevăr) şi a tempera totodată zelul generalizărilor pripite cu exagerări inerente oricărui început. Dar opiniile lui Kopitar asupra înrudirii lingvistice ("eine Sprachform") şi chiar etnice dintre români, bulgari şi albanezi au avut un răsunet puternic peste un secol (Weigand, Sandfeld), crezîndu-se de unii că ele ar afla confirmare în aşa-numita "lingvistică balcanică" (cf. infra, p. 78—84).

La români continua tradiţia latinizantă: pentru puritatea romană pleda şi reprezentantul curentului italianizant, scriitorul Ioan Eliade Rădulescu [Nota 12], care a întocmit la a. 1847 un Vocabular de cuvinte străine ce trebuiau înlocuite cu corespondente latine (italiene) [Nota 13]. Fără criterii etimologice (inexistente la acea dată), Eliade alegea o serie de 1006 cuvinte "străine" şi arăta corespondentele latine care să le înlocuiască. Dar între străinismele denunţate de el figurează şi autentice cuvinte latine romanice (adăstare, slav după I. E. R., adînc bulg.), ca şi cîteva elemente autohtone, considerate adesea de I. E. R. ca slave: băgare, gata, ghimpe, copaciu, leşinare (?), răbdare, rînză, searbăd, urcare, zestre. — În curs de o jumătate de veac de la apariţia LexB. (al lui P. Maior) se fac la noi foarte puţine progrese în lexicografie şi etimologia limbii române. În acelaşi timp, însă, în alte părţi preocupările în legătură cu limba şi istoria românească sporeau aducînd rezultate de valoare. Caracterele neromane, autohtone ale limbii au fost relevate mai întîi de erudiţii nemţi: ceea ce nu puteau să vadă entuziaştii latinizanţi ardeleni ori Eliade, au observat alţii în acea vreme. În această privinţă, LexB. (cu toate scăderile fireşti din acel timp), pe lîngă faptul că a marcat începutul lexicografiei române, a avut meritul de a stîrni interesul lui Kopitar pentru problema etnogenezei românilor şi a pus un material de limbă la îndemîna primului mare romanist, Fr. Diez (1794—1876), iar sub influenţa lui Kopitar, slavistul ceh P. J. Šafařik (1795—1861) afirma perpetuarea altor cîteva cuvinte vechi dacice, susţinînd că românii sînt un amestec de daci, romani şi slavi [Nota 14]; geţii vechi n-au dispărut cu desăvârşire, ci trăiesc prin românii de azi; ei s-au amestecat cu slavii, de la care [p. 17]limba română a moştenit numeroase cuvinte [Nota 15]. Între cuvintele menţionate de Šafařik, două sînt de origine veche getică, traco-dacă: urdă şi brînză.

Faptele de limbă relevate de Kopitar au găsit ecou larg între cercetătorii sec. al ΧΙΧ-lea, care au aprofundat cu mai multă competenţă şi metodă problema originii şi a elementelor autohtone ale limbii române, trăsături şi cuvinte preromane, "balcanice", în legătură cu celelalte idiomuri din Peninsulă. În fruntea erudiţilor care au acordat prioritate în cercetările lor românei se află eminentul slavist vienez (de origine slovenă) Franz Miklosich (1813—1891), care a contribuit în largă măsură la cunoaşterea limbii noastre. El este primul filolog care a izbutit să formuleze o teorie valabilă în mare măsură şi astăzi asupra formării limbii şi poporului român [Nota 16]. La a. 1862, în studiul asupra elementului slav în limba română (SlElR.), precedat de interesante consideraţii asupra limbii, numelui şi obîrşiei românilor, Miklosich a clarificat (parţial cu succes) problema obscură a substratului şi a raporturilor românei cu albaneza. Plecînd de la observaţia că "popoarele ce locuiau în vechime Peninsula Balcanică se pare că au format, toate, ramurile unuia şi aceluiaşi mare neam de oameni, care se întindea la nord-vest pînă în Istria, la nord peste Dunăre, în nord-est pînă la Carpaţi şi care poate fi numit tracic" (SlElR, p. 6), el caută partea ce revine elementului autohton (das alteinheimische Element) din română, limbă care "prezintă fenomene inexplicabile prin latină; iar cum noi admitem că la formarea naţionalităţii şi limbii române au contribuit în primul rînd două elemente, unul roman, altul autohton, sîntem înclinaţi să atribuim aceste particularităţi, dacă nu pe toate, dar pe cele mai multe, elementului autohton, înrudit cu albanezii de astăzi, pe care noi îi considerăm descendenţi ai ilirilor" (SlElR, p. 8). Miklosich atribuia substratului formarea viitorului cu velle+infinitiv, înlocuirea infinitivului cu subjonctivul, contopirea genitivului şi dativului într-un singur caz, postpunerea articolului, sunetul ă, rotacismul. În lexic, semnala unele corespondenţe între română şi albaneză: cuvinte prezente numai în aceste două idiomuri, ori (elemente latine) care aveau o însemnare deosebită; dintre cuvintele autohtone amintea: abur, bag (şi alb. ?), brad, brîu, bucur, cătun, copaciu, gata, groapă, grumaz, guşă, (leşina), mal, moş, pirîu, vatră (SlElR, p. 8—10); el nu vorbea de "împrumuturi" din albaneză în română ori invers, ci numai de elemente comune, preromane, autohtone în ambele limbi. Dintre cuvintele noastre anteromane (cum s-a arătat mai tîrziu), Miklosich considera slave pe: baltă, buiestru (?), gard, şut; nesigure: baci, baligă, strungă, ţap, — erori fireşti şi scuzabile pentru a. 1862, dar pe care le regăsim şi astăzi la unii erudiţi. Este util a releva aici că Miklosich a observat unele adevăruri (care au fost uitate mai tîr[p. 18]ziu ori li s-a uitat paternitatea) cu privire la originile limbii române, subiect care a fost tratat superficial de mulţi cercetători austrieci (nemţi, unguri etc.) în deceniile următoare [Nota 17]. În privinţa lexicului românesc, el făcea nişte constatări valabile şi azi în cea mai mare parte [Nota 18]. Trebuie relevată de asemenea admirabila obiectivitate a marelui învăţat în ce priveşte formarea limbii şi poporului român, — ceea ce mai tîrziu nu se întîlneşte nici la el şi nici la alţi erudiţi austrieci, după ivirea faimoasei teorii roesleriene.

În aceeaşi perioadă, romanistul Hugo Schuchardt [Nota 19], studiind latina vulgară din sud-estul Europei, arăta influenţa elementului autohton asupra limbii latine populare. În privinţa etnogenezei românilor, el combate afirmaţia lui R. Roesler că Dacia cucerită de romani ar fi fost părăsită de populaţia autohtonă [Nota 20]; recunoaşte însă că "elementele dace ca atare nu pot fi dovedite în limba română"; "dar trebuie să stabilim că aceasta prezintă ceva specific derivînd dintr-un idiom indigen anterior ocupaţiei romane". Despre romanizarea populaţiilor barbare, el remarca: "amestec al naţionalităţii romane cu cele barbare observăm pretutindeni; de ce ar fi trebuit ca numai aici [în Dacia] elementele eterogene să se izoleze ca uleiul de apă". Respinge apoi afirmaţia lui Roesler că "raporturile limbii române cu albaneza provin din vecinătatea lor medievală", căci "par[p. 19]ticularităţile comune albanezei şi românei sînt de aşa natură, încît exclud ideea unei împrumutări tîrzii" [Nota 21]. Stăruind asupra intensităţii şi importanţei procesului de romanizare în provinciile balcanice, H. Sch. relevă cunoscutele trăsături nelatine, vechi ale limbii române (a > â, ct > pt etc.), pe care le atribuie influenţei limbii autohtone, dace. "Dacă o numim aceasta — numai pentru concizie — dacică, vom admite în cele ce urmează o influenţă a limbii dace asupra limbii latine vulgare... " [Nota 22].

Ingenioasă, dar izolată şi fără ecou între erudiţi este teza lui Wilhelm Tomaschek(1841—1901), eminent explorator şi cunoscător al antichităţilor şi limbii trace, după care elementele "albaneze" din română ar proveni de la coloniştii iliri aduşi de romani în Dacia, formînd aici "elementul predominant al populaţiei rustice"; încît trăsăturile comune albano- române provin dintr-un fond comun [Nota 23]).

În acest timp, tradiţia latinizantă a Şcolii Ardelene era încă atotputernică în cercetările istorico-lingvistice la români, în Transilvania ca şi în Ţara Românească. Cea mai deplorabilă recrudescenţă a latinismului a fost dicţionarul întocmit din încredinţarea Societăţii Academice de la Bucureşti, de Aug. Treboniu Laurian (1810—1881) [Nota 24] şi Ioan C. Maxim (1825—1877), în două părţi: "Dicţionarul" (2 vol., 1871, 1876) şi "Glosarul" (1871), operă "cu totul insalubră" (A. Odobescu), exemplu faimos de "grandioasă rătăcire", unde "aproape întregul avut intelectual al poporului s-a văzut pus la index în numele unui pretins purism; iar vorbelor pline de viaţă şi simţire li se substituiră nişte aglomerate desonuri.., " [Nota 25], fără a prezenta vreun progres faţă de etimologiile date în LexB. După uzul latinizanţilor purişti şi exemplul lui Bobb şi Eliade, Laurian—Maxim au grupat în "Glosariu" toate "vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine indouioasă", între care — lipsind şi la ei criterii ştiinţifice — erau introduse şi elemente latine (populare), ca şi mai ales autohtone, preromane [p. 20](neînţelese de către hiperlatinizanţii societăţii academice), ca: argea, baciu, baltă, băga, brad, burtă, caier, cărîmb, cîrlig, grumaz, vătui, viezure etc.; acestea, împreună cu alte "streinisme" erau "părăsite cari nu pot decît sufoca arborele roman şi regulata şi perfecta lui desvoltare" [!]. Totuşi Laurian-Maxim au dat indicaţii juste (neluate în seamă de nimeni) în ce priveşte originea unor cuvinte ca beregată şi leagăn (autohtone). Natural, nu se punea nici pentru ei problema elementelor autohtone, preromane, care preocupa pe unii erudiţi germani şi austrieci. În acelaşi sens al latinităţii pure s-a pronunţat eruditul canonic şi profesor blăjan Timotei Cipariu [Nota 26], care vorbise însă de elemente "epirotice"(=albaneze) ale limbii române, "quorum pars latinae originis sunt, modo tamen epirotico prelata, uti: busa ex basium, bucuru ex lat. pulcher etc. " [Nota 27].

Lexicografia înregistrează în acest răstimp un remarcabil progres prin dicţionarul lui Alexandru Cihac (1825—1887), care însă la tradiţia latinizantă adăuga o puternică tendinţă slavizantă, potrivit înclinării fireşti pe care i-o dădea originea (foarte probabil cehă). În partea latină (voi. I, 1870) a dicţionarului, Cihac are destul de multe din "apucăturile etimologice familiare lexiconului budan"; "obscurul lipseşte în cartea lui Cihac. Limba română, atît de bogată în taine etimologice, pare a nu poseda mistere pentru dînsul. El încearcă a lămuri toate: bună sau rea, explicaţiunea e dată" [Nota 28]. S-a mai remarcat la Cihac tendinţa pronunţată de explicare a cuvintelor româneşti ca împrumuturi din idiomurile vecine, mai ales din cele slave, apoi de la turci, unguri etc., ca şi de la albanezi, indiferent dacă forma, sensul ori împrejurări cultural-istorice permiteau atari împrumuturi. Oricum, Cihac s-a dovedit a fi înzestrat cu un remarcabil spirit critic şi conştient de marile probleme filologice ale vremii, spre deosebire de contemporanii săi Laurian şi Maxim, ori de erudiţii blăjeni. În volumul al II-lea (1879) al dicţionarului, Cihac cuprinde (între numeroasele "împrumuturi") unele cuvinte prelatine, numite atunci şi mai tîrziu "albaneze", semnalate de Miklosich; la p. 714—721 el înregistrează 39 "éléments albanais", dintre care sînt autohtone în română şi albaneză: abur, brad, bucur-, bunget, buză, căciulă (?), copac, gălbează, ghimpe, grumaz, năpîrcă, pirîu, şopîrlă, vatră. El admitea că gramatica limbii române, esenţialmente latină, are "quelques particularités thraco-illyriques" (DÉtDR, I, p. VIII).

Problema substratului şi înrudirea românilor cu albanezii au format una din preocupările de căpetenie ale celui mai mare filolog şi erudit român din sec. al ΧΙΧ-lea, Bogdan Petriceicu Haşdeu (1836—1907), a cărui contribuţie la elucidarea elementului autohton a fost hotărîtoare (pentru vremea sa), deşi nelipsită de erori şi chiar aberaţii. Întreaga activitate a lui Haşdeu privind elementele dace din limba română este pre[p. 21]zentată de Philippide (ILR, p. 290—302), într-o expunere sintetică [Nota 29], suficientă pentru a înţelege eforturile patriarhului filologiei române în căutarea de etimologii dace [Nota 30]. Mai cu seamă între anii 1875—1883 s-a desfăşurat activitatea lui Β. P. H. în legătură cu problema substratului limbii române, în revista sa Columna lui Traian. În principiu, admiţînd între români şi albanezi o veche comunitate de limbă, el a încercat identificarea elementelor lexicale autohtone în română; cuvintele comune albano-române erau considerate la noi ca resturi din substratul traco-dacic, nu împrumuturi ulterioare, iar cu ajutorul limbii albaneze Haşdeu refăcea arhetipurile dace. "Particularităţile comune limbilor română şi albaneză, întrucît nu se explică prin elemente latine, slavice sau altele, aparţin sorgintei trace, din care albanezii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar românii prin dialectul traco-dacic" [Nota 31]. Haşdeu nu se mulţumea să considere traco-dace elementele albano-române (nelatine), ci voia să identifice şi alte cuvinte dace, care lipseau la albanezi, dar care "trebuie să se fi găsind cu grămada în limba română" [?]. Cîteva cuvinte albano-române (autohtone) sînt recunoscute de Haşdeu ca traco-dace (fără însă a putea să prezinte etimologia corectă): argea, baci, barză, brînză, bunget, mal, măgură, mazăre, melc, mînz, mugure, sîmbure, urdă, vatră, viezure (genune). Dar alături de acestea, figurează în repertoriile lui ca autohtone, "dace": zîrnă (= dac dierna, tierna), ortoman, mire(=alb. mire), rîmf (= dac ῥομφαία), doină, culbec (dac miliku, kadmiliku) etc., care sînt simple alăturări de cuvinte, etimologii populare ce au discreditat şi derivările juste, verificate prin criterii comparative [Nota 32]. Activitatea filologică a lui Haşdeu în legătură cu substratul limbii române a fost criticată mai ales de către Philippide, care a relevat aberaţiile lingvistice şi diletantismul de care s-a lăsat condus adesea genialul erudit, literat şi vizionar de la Cîmpina, exaltat de romantismul patriotic şi fantezia încă necontrolată de critica ştiinţifică [Nota 33]. Nu numai legile limbii române nu prea[p. 22] erau respectate de Haşdeu, dar nici cele ale comparatisticii indo-europene (deşi el era profesor de "filologie comparativă" la universitatea din Bucureşti). Pretinzînd că restabileşte arhetipurile traco-dace pe baze comparative i. -e., el nu avea cunoştinţe precise despre limba tracilor şi a normelor ei fonetice, în vremea cînd alţii (ca Lagarde, Fick, Tomaschek) începuseră să adune şi să interpreteze ştiinţific resturile limbii traco-frigiene, obscure, dar necesare pentru construcţii etimologice în domeniul substratului românesc. În ciuda gravelor sale erori de metodă, Haşdeu (care a dat şi etimologii i. -e. valabile, de ex. pentru abure) are meritul (într-o vreme cînd studiul etimologic al limbii române era abia la începuturi) de a fi întrevăzut just prezenţa elementelor lexicale autohtone şi necesitatea de a li se dovedi obîrşia şi legăturile de înrudire. Criteriul lui de a considera ca (traco-) dace nu numai elementele comune cu albaneza este deplin justificat, căci limba română are ceva mai multe cuvinte preromane inexistente la albanezi decît sînt cele comune cu aceştia. Philippide (ILR, p. 301) obiecta că este unilateral a considera autohtone în română numai cuvintele cunoscute şi în albaneză. — În celebrul studiu "Strat şi substrat", Haşdeu [Nota 34] arăta că "oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată, pretutindenea sub această ginte ea ne lasă a vedea sau măcar a zări pe furiş, nesce remăşiţe mai mult sau mai puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropită. Orice ginte se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare" (EMR, III, p. VI). Admiţînd şi susţinând categoric valoarea substratului, el era convins de principiul continuităţii etno-sociale şi teritoriale străvechi, din epoca dacică şi daco-romană, a poporului român în arcul carpatic, adversar al teoriilor despre migraţia din sud. În CuvB, II, p. 16—18, Haşdeu demonstra netemeinicia aserţiunii că din cauza rotacismului (comun românei nordice şi dialectului albanez tosc), patria străvche a poporului român ar fi de căutat undeva în vecinătatea acestor albanezi; asemenea particularitate comună celor două idiomuri se explică prin comunitatea substratului preroman.

Filologul L. Diefenbach (1806—1883), în Volkerkunde Osteuropas [Nota 35] releva (bazat pe amplă documentare şi bibliografie, mai ales după Miklosich) cîteva realităţi lingvistice şi istorice esenţiale în problema relaţiilor româno-albaneze şi a etnogenezei. "Dacă şi în ce măsură tracii dăinuiesc şi azi în populaţii compacte, trebuie să o decidă istoria neamului românesc şi probabil a celui albanez, care însă lasă multe probleme deschise" [Nota 36]. Important sub raport etnologic, poporul român "prezintă încă multe enigme...; istoria lui veche este chiar mai obscură decît cea a [p. 23]albanezilor deşi continuitatea numelui său roman poate fi urmărită pînă în vechime cu probabilitate mai mare decît a albanezilor" [Nota 37]. Elementele străromâne şi nelatine (obscure etimologic) comune cu albaneza sînt traco-dace ori ilire, eventual ambele în acelaşi timp [Nota 38]. După un tabel (p. 243—254) de cuvinte albaneze-române-slave etc. (alese şi tîlcuite după informaţii şi criteriile uneori defectuoase ale vremii), constată că limba care a dat mai multe împrumuturi e slava, apoi româna, iar albaneza este cea care aproape exclusiv a primit cuvinte din alte idiomuri [Nota 39].

Bizară, izolată apare interpretarea dată de Moise Gaster [Nota 40] fenomenelor preromane ale limbii române comune cu albaneza şi bulgara. În studiul despre "Stratificarea elementului latin în limba română" [Nota 41] afirmă "că peste elementul vechi latin s-a suprapus un element albano-latin şi că deci elementul albanez şi tot ce a ajuns la români de la albanezi, după cît se poate constata pînă azi, este relativ mult mai modern decît primul element latin, iar albaneza a avut o înrîurire asupra românei în ansamblu abia pe atunci, cînd aceasta avea toate legile fonetice fixate". "Toate aceste fenomene (comune limbilor alb., rom., blg.) le pun pe socoteala bulgarilor turanici, cari au venit între a. 660—668, în scurtă vreme şi-au întins puterea peste toată Peninsula Balcanică, păstrîndu-şi limba în curs de trei secole înainte de a se contopi cu popoarele peninsulei. Influenţa bulgarilor şi a limbii lor asupra limbii româneşti etc. a fost ignorată pînă astăzi şi pentru aceea s-a ivit o teorie tracă, teorie ce nu poate fi susţinută, dacă cercetează cineva lucrul cu băgare de seamă" [Nota 42]. Cum a relatat şi Philippide (OrR, I, p. 583), asemenea "teorie bulgărească", sus[p. 24]ţinută anterior de Roesler, este lipsită de temei ştiinţific şi de probabilitate.

Pentru dacismul unor cuvinte neromane ca baltă, brad, mal s-a pronunţat la 1890 romanistul W. Μeyer-Lübke [Nota 43], observînd că asemenea elemente cu greu ar putea fi considerate împrumuturi din albaneză în română, fiind mai curînd dacice [Nota 44].

Gustav Meyer (1850—1900), eminent comparatist şi albanolog austriac, a făcut observaţii asupra elementului autohton în română în studiile sale asupra limbii albaneze (EWAlb, 1891; AlbSt. III, IV), unde a relevat concordanţele mai de seamă în privinţa elementelor prelatine dintre română şi albaneză, considerînd cuvintele româneşti cînd împrumuturi (ghimpe, gresie etc.), cînd forme paralele (de ex.: brîu, viezure). În unele cazuri, el a remarcat că o parte din cuvintele româneşti reprezintă forme mai vechi decît corespondentele albaneze: mazăre, faţă de modhullë, din care nu poate fi împrumutat deoarece păstrează "eine im Verhältnis zum Alb. ältere Lautstufe"; de asemenea barză. Fără a fi ajuns la o concepţie unitară în problema raporturilor albano-române, Meyer întrevedea că ele nu pot fi elucidate cu formula simplistă a "împrumuturilor" de cuvinte, cum vor afirma unii erudiţi ocolind realităţile şi piedicile lingvistice-istorice.

Interes minor şi atitudine negativă faţă de elementul autohton avea Ovid Densuşianu [Nota 45] în lucrarea fundamentală HLR, I (prima istorie ştiinţifică a limbii române) şi în studiile ulterioare. La a. 1901 el observa (HLR, I, p. 8—39 "l'élément autochtone") că "unul din capitolele cele mai obscure ale istoriei limbii române este influenţa idiomurilor indigene asupra latinei care le-a înlocuit: o problemă ce nu va putea fi soluţionată în formă precisă, deoarece elementele de care dispune filologia sînt insuficiente spre a putea răspunde la numeroasele chestiuni ce se ridică" (HLR, I, p. 8). Considerînd că putinţa ca o limbă să exercite o influenţă şi să transmită împrumuturi alteia este direct proporţională cu gradul lor de asemănare, O. D. admite (p. 19—20) că în regiunile dunărene limba autohtonă, fiind mult diferită de latină, n-a putut exercita o influenţă mai de seamă [Nota 46]. În ce priveşte poporul care a putut influenţa limba latină din Peninsula Balcanică în epoca romană, preferinţele lui O. D. se îndreaptă spre iliri, admiţînd (influenţat de G. Meyer) ca posibile elementele ilire în fonetică şi lexic: o parte din vechile cuvinte (nelatine), existente [p. 25]în română şi albaneză, pot fi împrumuturi de la albanezi sau moşteniri directe de la iliri (barză, temă bard-, mazăre, mînz etc.); ar fi cele mai puţin contestabile, iar mai mult nu se poate spune, în starea actuală [a. 1901] a ştiinţei, despre elementul ilir din limba română. Densuşianu a relevat că încercările de a identifica elemente ilire sau trace în română au fost lipsite de metodă, bazate pe apropieri adesea fanteziste, arbitrare. Din simple corespondenţe albano-române nu se poate deduce nimic în privinţa unui idiom anterior balcanic: asemănările pot fi datorate unui împrumut, iar dacă nu acesta e cazul, trebuie dovezi suficiente pentru a proba originea iliră a vreunui fenomen din limba română; oricum, asemenea elemente nu sînt dace [Nota 47]. După aceste considerente, O. D. prezintă o listă de cuvinte "ilire" sau considerate ca atare de Miklosich, Schuchardt şi Haşdeu: abur, argea, baciu, băgă, baltă, brad, brînză, brîu, bunget, buză, cătun, copac, cruţa, gata, groapă, grumaz, guşă, mal, mire, moş, pîrîu, rînză, şopîrlă, stînă (?), stăpîn (?), urdă, vatră [Nota 48]. Încheind, O. D. face o selecţie arătînd ce este latin ori slav între aceste elemente, din care apoi unele sînt declarate împrumuturi din albaneză (bască, bucur-, bunget, copac, cruţa, gata, ghiuj, groapă, grumaz, mal, moş, pîrîu, rînză etc., luate după G. Meyer). — între influenţele "medievale" asupra limbii române, o importanţă destul de mare este atribuită celei albaneze, pe seama căreia pune o serie de fenomene fonetice şi elemente lexicale româneşti [Nota 49]. Prezenţa unui relativ mare număr de "elemente albaneze" în română s-ar explica (după O. D.) printr-o emigrare a unei populaţii aromâne din sudul în nordul Dunării [Nota 50]. Nu reprezintă contribuţii utile la elucidarea problemei elementului autohton nici alte lucrări ale lui [p. 26]Densuşianu [Nota 51], care n-a reuşit să se ridice peste mentalitatea majorităţii contemporanilor săi în ce priveşte etnogeneza românilor şi valoarea substratului preroman. Este o concepţie explicabilă pentru începutul sec. al XX-lea, de care însă O. D. nu s-a putut libera pînă la sfîrşitul vieţii. În ultimii ani a încercat, din gust pentru exotic şi paradoxal, să dovedească originea asiatică (turanică, iraniană etc.) a unor cuvinte obscure, sigur autohtone, ca baciu, brînză, cîrlan, cîrlig, cătun; dar pentru bordei admitea origine traco-iliră.

Atitudinea lui O. Densuşianu, ca şi a lui Philippide cu cîţiva ani mai înainte (criticînd pe Haşdeu), însemna o energică, dar firească şi necesară reacţiune împotriva erorilor lui Haşdeu cu "etimologiile traco-dace", din care unele erau atît de rudimentare încît au compromis pentru multă vreme însăşi ideea justă a marelui erudit şi literat că limba română are moşteniri lexicale direct din substrat. De aceea, mai cu seamă după Densuşianu, nu se prea vorbeşte, decît cu timiditate şi legitimă prudenţă, de elemente trace sau dace în lexicul românesc, nemaiavînd nimeni curajul să reia teoriile ori procedeele adoptate de Haşdeu prin anii 1870—1880. Formula obişnuită pentru vechile cuvinte nelatine rămînea "elemente (împrumuturi) albaneze", termen menţinut de unii, producînd confuzie în ce priveşte rostul şi pătrunderea acelor cuvinte în română, mai ales în cadrul discuţiilor despre etnogeneza.

Valoarea substratului comun albano-român şi legăturile strînse etno-lingvistice între cele două popoare au fost relevate şi de I. -Aurel Candrea(-Hecht) [Nota 52] "Din epoca de formaţiune a limbii române", susţinînd şi el totodată "simbiosa (vecinătatea) albano-română" [Nota 53].[p. 27]

Lingvistul danez Kr. Sandfeld-Jensen [Nota 54], în "Die nichtlateinischen Bestandteile im Rumänischen" [Nota 55], relevînd trăsăturile lingvistice comune româno-albaneze, ajunge la concluzia că cele două idiomuri au stat într-o epocă îndepărtată în strînsă legătură; deci limba şi poporul român au luat naştere în sudul Dunării, Nu se poate stabili însă peste tot precis întru cît sînt albaneze sau ilire trăsăturile vechi neromane ale limbii române, din cauză că se cunoaşte prea puţin din idiomul ilir; unele cuvinte (barză, mazăre, viezure ş. a.) pot fi luate direct de la vechii iliri, altele (bucur-, buză, gata, moş, ca şi cele mai multe elemente comune albano-române) ar fi împrumuturi ulterioare de la şkipetari. Româna ar avea şi cuvinte de origine latină împrumutate din albaneză, ca sat.

Sextil Puşcariu [Nota 56] atinge şi problema elementului autohton al limbii române în studiul "Zur Rekonstruktion des Urrumänischen" [Nota 57]. În legătură cu opinia lui Miklosich şi Densuşianu despre "convieţuirea" româno-albaneză, presupusă în baza comunităţii rotacismului, S. P. arată că aceşti filologi au pus pe români (fără să observe contradicţia şi paradoxul tezei) pentru "epoca primitivă" tocmai în zona albaneză de nord (dial. gheg) unde lipseşte rotacismul; este absurdă afirmaţia lui Densuşianu (HLR, I, p. 356-7) că numărul relativ mare de elemente albaneze în dial. drom. s-ar explica prin emigrarea unui grup de români de la sud de Dunăre (macedoromânii stabiliţi în zona Carpaţilor româneşti); cuvintele "albaneze" pe care le-ar fi adus ei din Peninsula Balcanică lipsesc (ca şi rotacismul) în dial. arom. (mugure, pîrîu, gata, strepede, bunget, ghimpe, cursă) [Nota 58]. S. P. mai constată că limba albaneză are comun cu drom şi istr. extensiunea prezentului în i la verbele fără i originar, ca şi unele particularităţi sintactice şi frazeologice. Despre cuvintele "albaneze" existente numai în dial. drom. el observă că "este imposibil să admiţi pur şi simplu că aromânii ar fi pierdut în cursul timpului aceste cuvinte de împrumut şi influenţe albaneze; cu atît mai puţin cu cît ei[p. 28] locuiesc în imediată apropiere a şkipetarilor şi cu cît aceştia din urmă exercită încă o influenţă asupra vorbirii lor. N-are valoare ipoteza că ansamblul de cuvinte "albaneze" ar fi transmise dacoromânilor prin imigranţi aromâni". În privinţa acelui pretins teritoriu iniţial, "balcanic" al românilor, S. P. nu admite "plasarea patriei primitive în vestul Peninsulei Balcanice pentru motivul că ei prezintă trăsături de limbă comune cu albanezii şi pentru că aceştia locuiesc azi în acele zone", căci precum au putut "emigra" români spre nord din vecinătatea şkipetarilor, tot aşa — ba chiar mai uşor — au putut emigra aceştia (fiind mai puţini) spre sud de undeva din vecinătatea românilor. Dacă din considerente strict lingvistice, S. P. trebuia să admită (după mentalitatea de atunci) că românii au împrumutat elemente de la albanezi, locuind românii odată undeva lîngă ei, din motive istorice el nu putea să accepte ideea că, de dragul unor elemente comune ("împrumutate"), poporul român ar fi emigrat, integral, pe locurile ocupate azi, venind din vestul sau centrul Peninsulei Balcanice.

Marile deosebiri între limbile română şi albaneză au fost mai întîi relevate în bună parte de W. Meyer-Lübke (supra, p. 24) în studiul din a. 1914 "Rumänisch, Romanisch, Albanisch", referindu-se numai la fonetică: în concluzie, trăsăturile comune sînt mult mai puţin semnificative decît se admisese [Nota 59].

Faţă de rezultatele negative ori şovăielnice, cercetarea lui Carl Treimer însemna un pas decisiv pe drumul spre clarificarea raporturilor lingvistice albano-române, "Albanisch und Rumänisch" (ZrPh, XXXVIII, 1914, p. 385—411). Confruntînd pe categorii cîteva din cuvintele comune albaneze şi româneşti, prima constatare a lui C. T. era că raporturile albano-române sînt de "pură vecinătate" [Nota 60]. Cuvintele împrumutate de albanezi sînt de provenienţă aromână, cunoscute numai în zonele unde se află aşezări de aromâni. Observînd că elementele albaneze în română n-au putut fi aduse pe cale de migraţie (gewandert), căci sînt deopotrivă specific româneşti (precum sînt tipic albaneze), excluzîndu-se mijlocirea slavă, nu rămîne decît să admitem că în timpul formării limbii străromâne (Urrumänisch), românii ar fi locuit mai la sud, cu albanezii, într-o comuniune pe care a dizolvat-o pătrunderea slavilor în Balcani. Cuvintele albaneze nu sînt împrumutate în română [Nota 61]. Cea mai importantă constatare [p. 29]a lui C. T. (trecută cu vederea de mulţi erudiţi) este că elementele "albaneze" au avut în română un tratament identic celor moştenite (latine), fiind deci la fel de vechi, sau chiar, considerate indigene, mai vechi [Nota 62]. Deci admitea putinţa şi necesitatea să existe elemente autohtone moştenite, nu împrumutate în limba română, ca şi în albaneză. Ca sursă a cuvintelor noastre preromane ar trebui exclusă limba tracă, iar "von dem romanischen Element im Osten, das eine solche nahelegen würde, ist nichts zu merken" (ZrPh XXXVIII, p. 404), — ultima afirmaţie fiind scuzabilă la un cercetător care nu putea să aibă o imagine clară despre rolul şi rostul elementului trac în sec. III—VII în Tracia şi Moesia, ca şi în imperiul roman şi bizantin.

Lingvistul sîrb H. Βarić [Nota 63] cercetează raporturile lexicale albanoromâne în legătură cu încercările de etimologii pentru cuvinte albaneze (AlbRSt, 1919). Deşi această lucrare este mai mult o "adunare de etimologii albaneze şi româneşti tratate superficial", unde "sînt tratate superficial cuvintele româneşti" [Nota 64], ea conţine totuşi cîteva preţioase indicaţii de ordin etimologic pentru trei cuvinte: măgură, curpen, vătăma, poate şi balaur (primele două şi în albaneză). În privinţa raporturilor lexicale albano-române (prelatine), teza lui H. B. este că toate cuvintele române (nelatine) aflătoare în idiomul şkipetarilor sînt împrumuturi de la aceştia, fără a se ţine seamă de evidentele piedici fonetice, semantice ori general istorice. H. B. merge chiar mai departe cu forţarea procedeului pînă la a considera "împrumuturi" albaneze cuvinte autentic româneşti necunoscute în albaneză (ex.: beregată, brînză, gorun), ori avînd forme total diferite, cu variante de veche dată indo-europeană (mazăre). Puţin modificată este poziţia lui H. B. în ultimul său articol din 1956 "Albanisch, Romanisch, Rumänisch" [Nota 65], unde admite (după ce a citit mai bine pe Miklosich, Schuchardt şi Treimer) că "pătura mai veche de cuvinte albaneze în română nu sînt împrumuturi, ci elemente păstrate (Restwörter)".

Lingvistul albanolog şi comparatist vienez Norbert Jokl (1877—1942) [Nota 66] a dat etimologii valabile pentru unele cuvinte albaneze şi române (argea, brad, ghimpe, pîrîu); în vasta anchetă asupra limbii şi [p. 30]antichităţilor albaneze (UAlb, 1923) şi în diverse articole şi studii (mai ales în IF; cuvintele cătun, vatră, pîrîu, abure* gata; cronicile din IJ etc.), el a examinat cu agerime probleme de limbă şi etnologie albaneză şi românească, atingînd în treacăt ori adîncind chestiunea elementelor lexicale prelatine din română existente în albaneză. Potrivit tezei lui (dogmă de nezdruncinat), toate aceste cuvinte au fost împrumutate de români de la şkipetari, nu numai cînd ele au forme identice în cele două idiomuri (bucur-, bunget, gălbează, groapă, grumaz, moş), dar şi cînd ele sînt diferite, greu să derive unul din altul ori cuvîntul românesc are aspecte mai vechi, ceea ce face anevoios "împrumutul". Jokl încă a procedat necritic, derivind cu uşurinţă cuvintele româneşti din albaneză cu un"vîrf de săgeată": modhullë > mazăre, fără să fi citit ce scria la 1892 G. Meyer (infra, p. 88) şi fără să cunoască fonetica istorică a limbii române [Nota 67]. Pentru N. J., tot ce este preroman în zona carpato-balcanică se cheamă "albanez"; de aceea, el nu voia nici măcar să audă de cuvinte româneşti, prelatine, care să nu fie împrumutate din albaneză, ceea ce înseamnă că pentru el nu pot să existe în limba română elemente autohtone, moştenite din substratul traco-dacic. Considerînd raporturile albano-române (mai ales în lexic) exclusiv prin optica impusă de dogma împrumutării de cuvinte (într-o vreme mai recentă, ori în evul mediu ori în antichitate) din limba albaneză în română, N. J. nu vrea să ştie de noile opinii ce şi-au făcut drum în ultimele decenii (mai ales de la C. Treimer) şi se menţinea cu tenacitate şi renitenţă pe vechile poziţii depăşite [Nota 68].

Între cercetătorii români, este de relevat contribuţia eminentului cunoscător al limbilor balcanice, aromânul Th. Capidan [Nota 69]; în "Raporturile albano-române" (DR, II, p. 444-554), el examinează legăturile dintre dialectul aromân şi albaneză, împărţindu-le în două faze distincte: a) veche, b) nouă, care începe de la coborîrea aromânilor spre sudul Peninsulei Balcanice. În vocabular deosebeşte trei categorii de elemente: [p. 31] 1) cuvinte aromâne împrumutate din albaneză, între care autohtone: arîndză, bardzu, budză, căpuşă, gălbeadză, greasi, grundă, măgură, moaşe, sîmbure, sîrmă (fărîmă), ţarcu (DR, II, p. 455—457); 2) de origine comună: baligă, brad, cupatšu, curpan, madzîre, năpîrtică (năpîrcă), scrum (DR, II, p. 457—458); 3) forme balcanice: cok'il (copil), batsu (baci), baltă, gardu, şut, ţap (DR, II, p. 458—463; cf. şi tabelul alfabetic de cuvinte p. 514—554). Relevă apoi o grupă de cuvinte semnalate şi de Puşcariu, "cu origine albaneză din dialectul dacoromân care lipsesc în dial. arom. ": bucur- [de fapt există şi la arom.], bunget, cursă, gata, ghimpe, mal [există în arom.], mugur, pîrîu, strepede, viezure [cunoscut şi la arom.] (DR, II, p. 463—464), ca şi elemente lexicale române şi aromâne împrumutate de albanezi: guşă, urdă, grumaz (?), bască (?), baligă (forma alb. baligë), murg etc. şi alte cuvinte ce nu interesează în acest loc; ele ar dovedi o convieţuire a românilor cu albanezii în epoca romană şi mai tîrziu [Nota 70]. Importantă e constatarea lui Th. C. că elementele albano-române de origine comună şi cele balcanice (în fond, tot "albano-române") ar duce la concluzia că "în afară de raporturile de vecinătate între români şi albanezi, în perioada romană, trebuie să fi existat ceva şi mai înainte de aceste raporturi, care să fi pornit, poate, din apropierea mare, sau, pe alocuri, şi din identitatea elementului autohton" (DR, II, p. 483); deci admite valoarea destul de mare a influenţei preromane, adică a substratului.

Filologul ieşean Giorge Ρascu (1882—1952) a susţinut categoric existenţa şi importanţa elementului autohton tracic în lexicul românesc, fără a fi reuşit însă a da etimologii definitive (cf. totuşi brad, grui). Neiniţiat în comparatistică, G. P. avea totuşi intuiţia limpede a compoziţiei lexicului românesc; la 1922, el afirma "existenţa elementelor trace în română" (ArR, VI, p. 228); "baltă, brad, madzăre, măgură, sîmbure aparţin fondului comun trac" (ArR, IX, 1925, p. 311), "un element trac în română şi albaneză brad" (ibid., p. 321). În studiul despre cuvintele române în limbile balcanice (REBS, 1924), afirmă originea tracă a unor vechi elemente româneşti (brînză, măgură, pînză ş. a.), propunînd unele arhetipuri trace, care însă nu pot fi acceptate. Rezerve justificate în privinţa lor exprima şi Kretschmer, observînd totuşi că "principial procedeul lui Pascu este îndreptăţit desigur şi e menit să îmbogăţească insuficientele cunoştinţe asupra limbii trace" [Nota 71]. În dicţionarul etimologic aromân, G. P. a rezervat un capitol cuvintelor considerate trace, moştenite, în [p. 32] număr de 24, din care unele desigur autohtone, preromane [Nota 72]. Cu alt prilej, el sublinia faptul că "latina balcanică" a trebuit să aibă elemente trace ca cele din care derivă cuvintele româneşti stînă, strungă, zăr, smîntînă, stăpîn, stîncă, codru, brad, spînz" (RevC, X, 1936, p. 123).

Romanistul G. Giuglea [Nota 73] releva necesitatea de a se găsi cuvinte din "graiurile autohtone, iliro-traco-dace, peste care s-a suprapus latina vulgară". În "Elemente autohtone (preromane)" (DR, III, p. 567-582), G. G. considera (între altele) traco-dace pe brînduşă ("autohton dac avînd în vedere situaţia geografică a cuvîntului pe pămîntul Daciei vechi") şi brînză, aducînd precizări utile pentru etimologia cuvîntului; legătura etimologică, prezentată cu rezerve, "chiar dacă (spune) nu voi ajunge şi la lămurirea lui ştiinţifică, sigură". Adevărat că pentru cele două cuvinte (brînduşă, brînză) sînt de căutat alte etimologii; cum s-a recunoscut, "nu e mai puţin adevărat însă că autorul lor, indiferent dacă explicările sale sînt juste în toate amănuntele sau nu, a deschis ferestrele camerei noastre de studiu spre orizonturi spre care în deceniile din urmă nu mai eram deprinşi să privim" [Nota 74].

În ultima jumătate de veac, după a. 1920, cîştigă mereu mai multă consistenţă opinia că elementul autohton, prelatin, există în lexicul românesc, deşi este greu de identificat şi dovedit cu precizie. O reacţiune (tardivă şi zadarnică) a vrut să fie teoria lui Lazăr Şăineanu [Nota 75]: distinsul lexicograf şi filolog se declară, la a. 1925, categoric împotriva dăinuirii elementelor trecute direct din substratul anteroman în limba română, în schiţa asupra dezvoltării limbii române, L. Ş., constatînd realitatea substratului românesc, se pronunţă pentru "împrumuturi" din albaneză [p. 33] şi "intermediu aromânesc" [Nota 76]. Cuvintele "albaneze" ale limbii române ar fi luate de la şkipetari prin intermediul aromânilor; "descendenţi ai vechilor iliri, albanezii comunicară de timpuriu un mic număr de albanezisme românilor din Macedonia, cari le transmiseră apoi românilor din Dacia. Cele mai importante (majoritatea in legătură cu solul şi geomorfologia) sînt: bucura, bunget, ceafă, cioc, copac, copil, curpen, ghimpe, gresie, groapă, măgură, moş, mugur, năpircă, pîrîu, sîmbure, ţap, ţarc" (DUn, p. XXVI).

Unul din promotorii "lingvisticii balcanice", poliglotul de la Lipsca Gustav Weigand [Nota 77], imaginîndu-şi (ca J. B. Kopitar, supra, p. 15) că româna, albaneza şi bulgara ar fi un singur idiom, formula teza bizară "imigraţia de elemente albaneze" în Ardeal şi stratificarea cuvintelor albaneze în limba română [Nota 78]. Netemeinicia unor asemenea presupuneri a fost arătată la timp [Nota 79] şi e de prisos a le mai combate. De relevat însă că G. W., care considera pe albanezi ca descendenţi din traci, nu din iliri [Nota 80], presupunea că limba tracă (despre care avea cunoştinţe vagi, eronate) era aproape totuna cu albaneza, o fază mai veche a acesteia. Cu noţiuni rudimentare de comparatistică, el confecţiona nişte stranii arhetipuri "trace" pentru cuvintele comune albaneze şi române [Nota 81]. Cunoscător al tuturor [p. 34]limbilor balcanice, G. W. şi-a cîştigat merite remarcabile în studiul dialectelor române, mai ales megl. şi arom., adunînd şi publicînd texte regionale; dar aportul lui la gramatica istorică şi etimologia limbii române (discipline ceva mai importante) este nul [Nota 82]. Despre elementul autohton (zis "albanez") se pare că G. W. a făcut o singură observaţie utilă: în legătură cu vătui şi corespondentul albanez. De altfel, teoria despre "imigrarea albaneză" în Transilvania este un ecou al tezei lui Gaster (supra, p. 23).

În analiza şi critica rezultatelor lui Haşdeu, la a. 1894 (supra, p. 21—22), Al. Philippide [Nota 83] admisese că "pentru cercetarea unei părţi din aşa-numitele cuvinte dace tot dă (Haşdeu) un punct de sprijin, măcar că greşit în aceea că cuvintele româneşti sînt asemănătoare cu cele albaneze". Timp de trei decenii se pare că filologul ieşean nu a intervenit în problema dezbătută cu pasiune la 1894. În vol. II al marei opere de ansamblu OrR "Ce spun limbile română şi albaneză" (1925—1927), A. Ph. a dat, pe lîngă o tratare a gramaticii istorice române, cea mai vastă cercetare asupra legăturilor dintre cele două idiomuri (OrR, II, p. 571—802): fonetice, morfologice, sintactice, lexicale, stabilind atît asemănările, cît şi deosebirile lor profunde [Nota 84]. În privinţa foneticii, concluzia este netă: "dacă sînt asemănări fonetice între limbile română şi albaneză, deosebirile apar mult mai mari" (p. 587); pentru morfologie şi sintaxă: "faţă cu aceste cîteva asemănări morfologice şi sintactice, deosebirile pe acest teren sînt foarte mari" (p. 629). Relevînd cuvintele latine din albaneză şi română (p. 631—694), el cercetează apoi cu multă răbdare, dar cu mai puţin succes, lexicul comun albano-român de obîrşie nelatină (p. 694—760). "Limbile română şi albaneză au comune de fapt ori numai în aparenţă, multe cuvinte ce nu sînt de origine latină; unele de origine obscură, altele în albaneză băştinaşe, altele în română băştinaşe, la altele există numai o întîmplătoare corespondenţă fonetică fără ca originea să fie aceeaşi... " (p. 694). După criteriile subiective, prea puţin limpezi, el înşiră 211 cuvinte, din care "rămîn 185 ce nu sînt de origine latină şi la care există o corespondenţă de origine, ori reală ori posibilă şi cît de îndepărtată, între limbile română şi albaneză"; le împarte "aproximativ [p. 35] în cel mai mare grad şi în mod necesar arbitrar" (p. 744) în 6 categorii [Nota 85], în general, A. Ph. consideră că întrucît unele cuvinte româneşti nu sînt împrumuturi din albaneză, trebuie să fie indigene la noi. "Un lucru e sigur, că împrumuturile de cuvinte făcute dintr-o limbă în cealaltă sînt puţine" (p. 753), iar dacă se admite că româna a făcut 136 împrumuturi din albaneză, rămîne de neînţeles cum aceasta din urmă a luat din română numai 3 cuvinte, "mai ales cînd limba care ar fi făcut numai împrumutul de trei cuvinte n-a fost faţă de cealaltă în nici o împrejurare de superioritate numerică, ori etnică, ori psihică, ori politică" (p. 754) [Nota 86]. După aceste socoteli şi numărători, el relevă din nou "numărul infim de mic al cuvintelor pe care le-au împrumutat cele două limbi una de la alta" (p. 757). Deci, A. Ph. se pronunţă în principiu pentru existenţa cuvintelor din substrat, fără a putea preciza forma şi natura bazelor etimologice autohtone, ca şi vechimea legăturii de înrudire cu elementele albaneze. "Este evident că, în afară de acele puţine împrumuturi de cuvinte ca schelet, pe care le-au făcut cele două limbi (albaneza şi româna) una de la alta, toate asemănările pe terenul lexical între ele nu pot fi interpretate ca împrumuturi. Singura interpretare posibilă este aceea a unui fond etnic şi limbistic comun. Cuvintele schelet — care au acelaşi etimon băştinaş, trebuie interpretate ca rămăşiţe băştinaşe, pe teren românesc şi albanez" (OrR, II, p. 759). În legătură cu etimologia cuvintelor viezure, mazăre, brîu etc., observă că "de multe ori singură limba română e suficientă pentru a explica dezvoltarea cuvîntului român dintr-un etimon admis ca băştinaş pentru albaneză (*bren- > brîu, *glemp- > ghimpe). Numai dacă nu va voi cineva să tăgăduiască posibilitatea existenţei de elemente autohtone în română; dar atare tăgăduială n-ar avea nici o bază. Elemente lexicale autohtone se găsesc şi în alte limbi romanice — puţine, dar se găsesc; cu atît mai mult ar trebui să se aştepte cineva să găsească elemente lexicale autohtone în română, limba romanică cea mai tîrziu născută, dezvoltată la nişte neamuri de oameni asupra cărora agenţii romanizatori au lucrat cel mai tîrziu şi cel mai scurt timp" (OrR, II, p. 745).

Prezenţa unui element sufixal traco-dacic în limba română a fost preconizată de A. Graur, Le suffixe roumain -ESCU et le suffixe [p. 36]thrace -ISK, în R, LIII, 1927, p. 552, cu concluzia (p. 551) "il devient difficile, dans ces conditions, de soutenir que roum. -escu provient du lat. -iscus. Au contraire, par le thrace, le sens s'explique très bien... Tout ce que l'on peut admettre, c'est que le suffixe thrace se soit superposé au suffixe latin, de même qu'en Occident -iscus s'est croise avec le germanique -isk-"; totul original şi foarte ingenios, dar mai puţin convingător [Nota 87], în ce priveşte transformările formale (fonetice) străbătute de elementele autohtone (trace) în limba română, A. G. preconiza că ele ar putea fi diferite de formele evoluţiei elementului ereditar latin-romanic (cf. infra, p. 97).

Între filologii care au afirmat rolul şi valoarea elementului autohton în limba română se numără şi romanistul croat Petre [Petar] Skok [Nota 88]: elementele nelatine din română şi albaneză nu sînt împrumuturi din aceasta, căci prezintă o dezvoltare fonetică independentă (brînză, brîu, -pîrîu, balaur), provenind din iliro-tracică [Nota 89].

Într-o scurtă sinteză asupra românei în raport cu limbile balcanice, Th. Capidan, examinînd "aspectul balcanic al limbii române", se pronunţă ceva mai clar decît în 1922 (supra, p. 30—31) pentru realitatea substratului comun în limbile albaneză şi română: cuvintele preromane provin din vechile idiomuri traco-ilire, nefiind deci în română împrumuturi din albaneză [Nota 90]. "în română există o serie de cuvinte străine de fondul constitutiv latin, ca strugure şi altele, care nu arată apropiere nici cu [p. 37] formele albaneze, nici cu limba celorlalte neamuri de oameni, ca grecii, slavii, gepizii etc. " [Nota 91].

După ce în a. 1924 admisese (supra, p. 32) existenţa cuvintelor autohtone în limbă, S. Puşcariu recunoştea că "asemănările în adevăr mari şi de dată veche între română şi albaneză se pot explica şi altfel decît prin substratul comun", judecînd după analogia limbii franceze, unde relictele celtice ar fi "neînsemnate" (cum credea celtizantul R. Thurneysen); tot aşa în română nu pot exista cuvinte autohtone în afară de cele împrumutate de la albanezi (StIstr, II, p. 355). Dar nici Puşcariu nu putea rămîne indiferent faţă de tendinţa mereu mai accentuată ce-şi făcea drum acum 3—4 decenii; a început să admită prezenţa cuvintelor traco-dace în terminologia pastorală (stînă, brînză, urdă, zer, strungă etc.) şi continuitatea vieţii păstoreşti din epoca preromană pînă azi. În lucrarea de sinteză asupra limbii române (LR, I, 1940) atitudinea lui se modifică şi mai mult în noua direcţie; observând că "cercetările de pînă acum n-au izbutit să dea la iveală nici un răsunet sigur al elementului autohton în limba română, acest lucru se explică înainte de toate prin faptul că nu cunoaştem aproape nimic din limba strămoşilor traco-geto-daci, încît nu sîntem în stare a recunoaşte nici ceea ce de fapt este moştenit de la ei" (LR, I, p. 175). "Totuşi n-ar fi exclus ca unele cuvinte păstoreşti ca brînză şi zer sau vorbe cu rădăcini adînci în limbă, ca a băga (a căror etimologie a rămas obscură) să fie autohtone"; de asemenea stînă, brînduşă, smirdar (p. 176). Pentru cuvintele comune cu albaneza admite împrumut în română, cînd "cuvîntul românesc prezintă aceeaşi formă şi acelaşi înţeles ca cel albanez". Dar cînd există numai o asemănare, fără a se putea vorbi (din motive formale şi semantice) de împrumut, "avem a face după toată probabilitatea, cu elemente trace, moştenite la noi şi împrumutate de la traci de strămoşii iliri ai albanezilor". Autohtone ar putea fi: ceafă, grumaz, buză (părţi ale corpului, unde avem aproape numai termeni latini moşteniţi); mugure, zară, mazăre, sîmbure, viezure; măgură, balegă, abure (LR, I, p. 177). După o schiţă a corespondenţelor fonetice albano-române, S. P. citează o serie de cuvinte "albaneze" din română (brad, grapă, bunget, brîu, bucur-, p. 178—179); altele ar fi însă "mai curînd relicte autohtone decît împrumuturi, de ex. căciulă, copil, fluier, vatră, mînz, baltă, ţap; ultimele trei, poate ilirice". La capitolul despre albanezi (p. 263—272), relevînd "marea asemănare a limbii române cu albaneza", subliniază şi deosebirile remarcabile, observate de Meyer-Lübke, ca şi asemănările în tratarea elementului lexical latin cu evoluţii semantice identice în cele două idiomuri (p. 263). "Avem un număr destul de mare de vorbe care — din diferite consideraţii, mai ales de natură formală — se arată a fi împrumuturi mai nouă (din albaneză): ghionoaie, gogă, noian, curmeziş, coacăză, pupăză, călbează, gresie, a scapără, cioc" (p. 264—265). La aromâni asemenea împrumuturi sînt şi mai numeroase: bană "viaţă", cua "coajă de pîine", dată "spaimă" etc., precum există şi cuvinte româneşti în limba şkipetarilor (gjëndërë, kukutë, manar, meljorë [p. 38] etc.), unele de dată relativ recentă, care ar dovedi o simbioză îndelungată a unei părţi a românilor cu albanezii (p. 266—267). Relevînd coincidenţele fonologice, morfologice şi sintactice, S. P. trage concluzia că cel puţin o parte dintre români au locuit în sudul Dunării, cu albanezii, de la care au luat elemente de limbă (p. 270). Deci atitudine adesea echivocă în privinţa legăturilor gramaticale şi lexicale albano-române, admiţînd existenţa cuvintelor traco-dace în limba română, iar concluziile istorice în 1940 tot ca în 1910 (supra, p. 27), cu deosebirea că se admite substratul fără mijlocire albaneză. În a. 1943, S. P. admite despre lespede "că este la noi de origine autohtonă" (DR, X, p. 296).

În "Istoria limbii române", Al. Rosetti [Nota 92] consacră volumul II raporturilor cu limbile balcanice, "elementele nelatine ale limbii române moştenite de la popoarele stabilite în Peninsula Balcanică înainte şi după cucerirea romană, pînă la venirea slavilor" (ILR, II, p. 6). "În tratarea elementelor 'balcanice' dificultatea rezidă în primul rînd în determinarea a însuşi materialului de studiu", fiind o "materie obscură" din cauza lipsei de suficiente cunoştinţe precise asupra vechilor popoare şi a graiurilor preromane din Balcani. Este un cîmp de cercetări lingvistice şi paleoetnologice cu multe părţi obscure şi confuze, care "aşteaptă încă mult de la cercetările ulterioare" (p. 8). "Dacă latinitatea limbii române este un fapt incontestabil şi astăzi incontestat, nu e mai puţin adevărat că, prin alte aspecte ale ei, româna este o limbă balcanică" (p. 29). Capitolul "Uniunea lingvistică balcanică" (p. 83—132) studiază aspectele fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale prin care româna este legată de idiomurile Peninsulei Balcanice (infra, p. 78—91). Despre vocabular, A. R. (după Treimer, Capidan, Pascu, Philippide) afirmă categoric că "aceşti termeni provin de la o limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică şi care a lăsat ca urmă a existenţei sale aceste elemente în vocabularul limbii române. În starea actuală a cunoştinţelor, nefiind posibil să aducem preciziuni asupra acestei limbi, trebuie să ne mulţumim de a apropia termenii româneşti de cei albanezi, explicîndu-i deci printr- un criteriu comun" (p. 103). Afară poate de unii termeni pastorali, pentru "celelalte categorii, nimic nu ne autoriză să atribuim prezenţa lor în română unui împrumut din albaneză: civilizaţia albaneză în evul mediu nu justifică o astfel de influenţă asupra celorlalte popoare din Peninsula Balcanică" (p. 104—105). Un tabel de corespondenţe fonetice (consonantism) între cuvintele române şi albaneze (lucru încercat anterior de Treimer) arată pentru acelaşi sunet "albanez" tratamente diverse în româneşte: "lui th alb. îi corespund trei sunete în română: s (sîmbure, cursă), ts (ţarc) şi č (ciump), lui dh alb. corespunde rom. z (viezure, barză) şi d (brad, zgardă, leurdă)" etc. Dacă se admite originea albaneză [p. 39]a cuvintelor, "nu ar putea fi justificate tratamentele diverse suferite de unul şi acelaşi sunet albanez în română. Dimpotrivă, dacă plecăm de la o limbă primitivă (reprezentată, cel puţin in parte, de albaneza actuală şi înlocuită, în regiunile dunărene, de limba latină), deci de la elemente de limbă comune albanezei şi românei, constatăm că sunetele din română reprezintă la origine sunete diverse şi în acest fel tratamentele diferite din română sînt justificate" (p. 106). Cuvintele "albano-române", identice ori strîns înrudite, "fac parte din cel mai vechi fond al limbii române" [Nota 93]. Relevînd trăsăturile comune şi cuvintele albaneze şi române provenite din fondul carpato-balcanic identic, A. R. arată că împrumutul de cuvinte dintr-o limbă în alta ar putea fi valabil numai în puţine cazuri (termeni tehnici, pastorali) şi că, în general, trebuie "plecat de la faza indo-europeană" pentru ambele limbi; oricum, "nu este necesar ca albaneza şi româna să fi trăit în contact direct" [Nota 94]. Aproape toate aceste formulări şi conţinutul lor sînt luate de la alţii; aproape nici o contribuţie personală, în orice caz nici una la munca de tîlcuire etimologică.

În afară de cele comune cu albaneza, alte cuvinte preromane nu există (pentru A. R.) sau n-ar putea fi dovedite, iar materialul şi opiniile sale din a. 1938 sînt repetate mecanic (a cincea oară) de către autor în "volumul unic": ILR, de la origini pînă în sec, al XVII-lea (Bucureşti, 1968, Editura pentru literatură), p. 203—281, fără a aduce vreun aport nou valabil, util şi fără a ţine pas cu mersul cercetării ştiinţifice, ignorînd rezultatele studiilor din ultimele două decenii privind vechile relaţii lingvistice (de fapt: numai lexicale) albano-române şi realitatea fondului lexical preroman în limba română (cf. "Scurte consideraţii asupra formării limbii române", în Apulum, VII, 1968, p. 465—468). Din bogata activitate de romanist şi romanist a acad. A. R. este de relevat şi contribuţia sa la studiul limbii române în general şi la teza autohtoniei şi continuităţii.

Ceva mai liberal şi larg, dar şi mai vag, nebulos în problema legăturilor arhaice (elementele comune în lexic) dintre limba română şi albaneză se arată G. Stadtmüller, Forschungen zur albanischen Frühgeschichte, în ArEuCO, VII, 1941, p. 1—196 (vastă compilaţie, cu imensă bibliografie, fără vreun aport personal util); plecînd de la teze şi ipoteze [p. 40] învechite [Nota 95], G. S. admite (după alţii) că romanii orientali au ocupat un teritoriu vast la Dunărea de Jos, unde a avut loc "simbioza albano-română", adică (p. 52) "grundsătzlich muss vielmehr das ganze Gebiet des heutigen Bulgarien, Rumänien (vor der Räumung der Provinz Dakien), Serbien und Nordwestmakedonien als Lebensraum der Urrumänen gelten": peste tot unde au stăpînit romanii, spre a împăca pe toată lumea, evitînd orice eventuală obiecţiune. Numai ignorînd complet istoria şi structura limbii române, ca şi adevăratele ei relaţii cu albaneza, se pot etala asemenea aserţiuni superficiale, punînd cu ele în circulaţie şi termenul paradoxal "ganz romanisierte Balkansprache", adică limba română (care este în realitate o limbă integral romanică, avînd elemente lexicale din substrat, preromane).

Dovedind autohtonia verbului arom. şi megl. adaru, Th. Capidan releva că elementele preromane moştenite de la traco-iliri este necesar să fie elucidate prin explorări etimologice profunde şi riguroase [Nota 96], —ceea ce a avut un răsunet foarte slab pînă de curînd. În ultima sa lucrare din 1944 (DRS), G. Giugle a se pronunţă din nou categoric pentru existenţa cuvintelor autohtone în limba română, "bodenständige Elemente" [Nota 97], din care cercetează cinci: stînă, brînză, zer, jep (jip), troian; al doilea şi al treilea sînt sigur autohtone în română, dar necesită alte soluţii etimologice decît cele preconizate de către romanistul şi folclorist-etnograful român. Cuvintele anteromane existente în română şi în albaneză sînt şi [p. 41] pentru G. G. evident autohtone la români ("analogii între română şi albaneză").

În a. 1945 a dat soluţii etimologice pentru 10 elemente ale limbii române I. I. Russu (Cluj), în DR, XI, p. 148—183 — nu toate sigure —, iar în art. "Elemente autohtone în terminologia pastorală" AnEtn., 1957—1958, p. 137—153, etimologii şi interpretări istorice pentru 32 cuvinte din domeniul gospodăresc-pastoral, unele existente şi în albaneză; au urmat 12 cuvinte din terminologia ocupaţiilor (AnEtn., 1959—1961, p. 23—35) şi cîteva din terminologia aşezărilor şi gospodăriei (AnEtn., 1962—1964 [1966], p. 73—92), a îmbrăcămintei (AnÊtn., 1965-1967 [1969], p. 3-22) [Nota 98].

Încercările romanistului G. Reichenkron [Nota 99] de a identifica elementul autohton-anteroman din limba română (în legătură şi paralel cu albaneza) sînt principial deplin justificate, avînd o bază istorică-lingvistică şi o premisă justă: caracterul străvechi ereditar şi indigen al cuvintelor "obscure" care nu pot fi împrumutate din albaneză în română ori invers [Nota 100]. Dar felul cum autorul berlinez aplică în detalii şi în operaţiunile etimologice principiile enunţate, ca şi majoritatea exemplelor de cuvinte româneşti alese spre a fi dovedite ca preromane sînt neverosimile şi inacceptabile, din cauză că ignorează şi contravin legilor etimologiei româneşti, în primul rînd criteriilor fonetice româneşti şi traco-dace; iar cuvintele [p. 42] respective sînt cîteva latine (codru, sat etc.), majoritatea slave (gălăvie, hudă ş. a.) ori împrumuturi mai recente şi onomatopei (bocăni etc.) [Nota 101]. Din totalul de 80 cuvinte cercetate de G. R., numai 15 sînt preromane: andrea, (undrea), băga, băiat, barză, fărîmă, legăna, mare ("gross"), melc, strungăreaţă, şopîrlă, ţarc, ţăruş, zară, zar, zgîria, dar numai la 5 din ele (barză, legăna, mare, melc, strungăreaţă) etimologia justă este cea indicată de autor [Nota 102]. În conferinţa-articol Das Ostromanische , admiţînd caracterul indo-european dacic al unei părţi din cuvintele comune albanoromâne [Nota 103], autorul repetă şi acceptă unele teze filologice-istorice depăşite ca cea despre "simbioza albano-română" [Nota 104], susţinută în bună măsură pe cîteva încercări de etimologie inadmisibile [Nota 105]. Seria de articole publicate în a. 1959—1960 este regrupată de G. R. cu unele amplificări în monografia Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumänischen) , unde el admite originea dacică pentru 130 cuvinte româneşti; dar şi aici majoritatea covîrşitoare a încercărilor de etimologii (repetate) sînt greşite, întregul sistem etimologic şi semantic adoptat fiind mereu inacceptabil în afară de 24 cuvinte (unele comune cu albaneza), din care patru (leagăn, melc, viscol, băiat) propuse acum de către G. R. ca dacice constituie singurul aport valabil şi sigur la cunoaşterea lexicului traco-dacic.

Eminentul filolog albanez Eqrem Çabej (Ciabei, Tirana), în Unele probleme ale istoriei limbii albaneze, SCL, X, 1959, p. 527—560 se plasează pe vechile poziţii (Jokl, Barić, Weigand) în ce priveşte cuvintele comune, care rămîn mereu "împrumuturi" din albaneză în română (de [p. 43] ex. p. 530 ghimpe). Interesantă este însă remarca lui E. Ç.: "ceea ce pentru limba română poate să reprezinte substratul, pentru albaneză este doar o treaptă premergătoare antică. Oricum, pentru legăturile albanoromâne cele mai vechi, noţiunile substrat şi albaneză nu trebuie să se anuleze reciproc. Pentru marele număr de concordanţe dintre cele două limbi noţiunea de adstrat (şi simbioză ce reiese din acest termen) este mai potrivită, fiind mai palpabilă din punct de vedere istoric[?]. Stabilirea şi aprecierea justă a legăturilor româno-albaneze e deocamdată mai importantă decît explicarea lor apriorică. Concluzii definitive de ansamblu şi de amănunt asupra felului şi a gradului acestor înrudiri lingvistice se vor desprinde de la sine, cînd materialul existent va fi mai bine studiat şi explicat. Nu este exagerată afirmaţia că în acest domeniu ne găsim abia la mijlocul drumului, dacă nu la începutul lui" (SCL, X, p. 551—552). Ultimele trei propoziţii (deplin justificate) ale filologului-comparatist albanez oglindesc situaţia reală în problema relaţiilor etno-lingvistice albano-române şi trasează sarcinile concrete ce revin cercetării comparative-istorice. Dar din materialul lingvistic (glose, nume proprii) oferit (după filologi mai vechi şi după Jokl, Georgiev etc.; cf. infra, p. 87) pentru a stabili legături între lexicul trac, respectiv ilir şi albaneză (susţinînd "caracterul autohton al albanezilor în aşezările lor istorice, cel puţin din epoca antică", SCL, X, p. 560) nu se poate reţine deocamdată nimic sigur ori util într-un fel oarecare, nici pentru problema relaţiilor vechi dintre albanezi şi români.

Lingvistul-romanist român A. Graur(Bucureşti), Recherches sur le substrat du roumain, în StCl, III, 1961, p. 19—22, prezintă unele consideraţii principiale şi generale asupra substratului şi a relaţiilor lui cu româna, relevînd necesitatea pentru "istorici, arheologi, lingvişti, etnografi, antropologi de a preciza locul de formare a limbii şi poporului român. Spre a soluţiona atare problemă, este de excepţional interes a şti care era limba ce a format substratul românei. Dacă acea limbă ar fi cunoscută, n-ar rămîne decît să o localizăm pe hartă pentru a răspunde la întrebarea ce ni se pune" (p. 20). Idiomurile vechi vorbite în zona carpato-balcanică (ilira, traco-dacica) sînt foarte puţin şi lacunos cunoscute. Dar "există o altă metodă spre a dobîndi cunoştinţe despre ele: identificarea elementelor autohtone ale românei şi albanezei, apoi reconstruirea originalelor dace, trace sau ilire. Este o muncă dificilă, cu riscuri, care poate fi utilă dacă e făcută cu toată prudenţa necesară. Eu cred totuşi că pentru moment este mai urgent a stabili cu o relativă certitudine trăsăturile caracteristice ale limbii trace şi ale ilirei, în baza documentelor antice, şi numai după aceea va fi cazul a lămuri istoria cuvintelor româneşti aparţinînd substratului. Eu am început trierea materialelor din limbile autohtone cu peste 20 de ani în urmă. Războiul a împiedecat terminarea muncii şi publicarea rezultatelor dobîndite" (p. 21). Sarcina a fost "atribuită de Academia R. P. R. colegului nostru C. Poghirc, care s-a apucat să trieze informaţiile despre venetă şi messapică şi va trece apoi la alte limbi şi sînt sigur că va fi în măsură să ducă munca la [p. 44] bun sfîrşit... Ε sigur că rezultatul lucrărilor sale va fi publicat peste cîtăva vreme" (p. 22).

Vlad. Georgiev(Sofia), Sur l'ethnogenese des peuples balkaniques, Le dace, l'albanais et le roumain, în StCl, III, 1961, p. 23—27, pleacă de la cîteva teze juste, ca "cele mai vechi împrumuturi din latină ale albanezei trădează forma fonetică a latinei balcanice de est, adică a românei primitive; nu corespund latinei vest-balcanice (vechea dalmată). Româna are vreo 100 de termeni cu corespondenţi numai în albaneză, cuvinte ce apar sub o asemenea formă fonetică încît nu pot fi explicate ca împrumuturi din albaneză, — ci primite de română din substratul daco-misian, iar în albaneză moştenite direct din daco-misiană" (p. 23—24). Considerînd că "daco-misiana şi traca sînt două limbi indo-europene diverse, problema originii albanezei apare într-o lumină diferită. Daco-misiana este limba-mamă a albanezei" (p. 24), ceea ce ar rezulta din fonetica istorică albaneză. Dar exemplele prezentate pentru "corespondenţe fonetice indo-europene dace şi albaneze" nu au valoare probantă, fiind fortuite, nu pot dovedi "că daco-misiana e limba din care provine albaneza" (p. 26), nefiind probabile nici "infiltraţiile daco-misiene în Balcani" (p. 26), adică "unele triburi daco-misiene s-au infiltrat în centrul Balcanilor probabil în mileniul II î. e. n., ca şi în primul mileniu ori mai tîrziu. O parte din triburi au fost romanizate în primele secole ale erei noastre, dar unele au putut să-şi păstreze limba ce se dezvolta sub puternica influenţă a latinei balcanice orientale, adică a românei" (p. 27). Ultimele sînt ipoteze vagi, pe care deocamdată nimic nu le poate dovedi; dar comunitatea de substrat a românei şi albanezei este o realitate fără a fi necesar ca albaneza să derive direct şi exclusiv din "daco-misiană" ca limbă indo-europeană diferită de tracică [Nota 106].

Principii ingenioase, deplin justificate despre elementele de origine traco-dacică în limba română a formulat în 1964 filologul ieşean G. Ivănescu(elev al lui A. Philippide şi I. Iordan), Cuvinte româneşti de origine traco-dacă, în Analele Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe filologice, II, 1964, p. 258—263; p. 260 "elementele de obîrşie traco-dacă din limba română constituie sursa cea mai importantă pentru studiul limbii traco-dacice; pînă acum ea a fost neglijată de cercetători tocmai din cauză că studiul elementelor de origine traco-dacă în limba română a fost aproape total neglijat pînă astăzi[?]. Vom încerca în cele ce urmează să identificăm cîteva elemente lexicale româneşti de origine traco-dacică, cu scopul atît de a aduce o contribuţie la rezolvarea problemei moştenirii lexicale traco-dacice în română, cît şi de a stabili unele caracteristici şi evoluţii fonetice ale limbii traco-dacice. Mergînd pe această cale se poate ajunge la concluzii nebănuite pînă astăzi asupra istoriei sunetelor limbii traco-dacice. Noi credem chiar că fonetica limbii traco-dacice nu poate fi studiată temeinic decît cu ajutorul elementelor româneşti de origine [p. 45] traco-dacă, căci numai acestea au păstrat perfect fonetismul traco-dacic, — bineînţeles, cu modificările fonetice pe care le-a suferit limba română din epoca ei de formaţie pînă astăzi, — pe cînd elementele traco-dacice pătrunse în inscripţiile greceşti şi latine şi în general în textele greceşti şi latineşti au fost, desigur, transformate fonetic în sensul unei adaptări la pronunţia greacă şi latină, dacă ele prezentau sunete sau grupuri fonetice care nu se găseau în aceste două limbi de cultură"; dar exemplele alese şi mai ales "arhetipurile" presupuse trace-dace (arţar din *ak'ar(n)os; gheară din *gradhna, p. 260—262) nu sînt valabile, rămîn inutile pentru etimologia românească şi traco-dacică i. -e., în contradicţie cu principiile juste formulate în prealabil.

Ca unul din ultimele aporturi de oarecare utilitate în problema vechilor relaţii lingvistice româno-albaneze şi a substratului trebuie menţionat "referatul" (Rapport pour la séance pleniere) din a. 1966 la Sofia, intocmit de E. Cabej(supra, p. 42), Der Beitrag des Albanischen zum Balkansprachbund (in ProblLgBalk, p. 47—64): considerind că în formarea şi dezvoltarea înrudirilor între limbile balcanice, albaneza ar fi avut un rol mare, iar în trecut poporul albanez ar fi fost întins pe un teritoriu mai vast decît azi, ajunge la concluzia că albaneza (cu toată poziţia ei actuală periferică) a ocupat o situaţie centrală între limbile balcanice [Nota 107]; deci că a dat împrumuturi mai multe limbilor balcanice, şi anume din fondul indo-european, preroman. După ce recunoaşte că raportul dintre limbile indo-europene antice din Peninsula Balcanică şi albaneză nu este elucidat, înşiră serii de cuvinte "balcanice" împrumutate dintr-o limbă în alta (nu toate concludente, unele greşit înţelese), iar la cuvintele comune albaneze, slave şi româneşti (parţial şi neogreceşti) enumera o grupă pe care româna a transmis-o şi altor limbi slave (cehă, slovacă, poloneză, ucraineană); dintre ele este de reţinut ca o noutate şi un aport util apelativul alb. shalë "Schenkel, Schritt mit gespreizten Beinen": rom. şale, şele "Lenden", puse în legătură cu gr. σκέλος "Schenkel". Celelalte cuvinte ori "paralelisme" înşirate de E. Ç. nu au nici o semnificaţie, iar explicările încercate de autor cu mijloace intern-albaneze nu sînt valabile, lipsite de o bază comparatistică (këlbazë — gălbează cu alb. kalb- "mürbe"; shtrungë — strungă cu alb. shtroj "breite, decke auf, mache das Bett"; brez — brîu din mbrej "spanne an, schirre an"; këputë — căpută cu alb. këput "reisse ab, pflücke ab, zerreisse" ş. a.), p. 60. Ingenioasă şi justă [p. 46] este ideea repetată a lui E. Ç.: conceptul de substrat implică o schimbare de limbaj, — ceea ce se potriveşte pentru română, dar nu pentru albaneză, care este o continuare a unor relaţii lingvistice antice [Nota 108], —iar cuvintele "balcanice" vechi (care nu sînt "din substrat", ci proprii ereditare) în albaneză nu apar izolate, ci se integrează în sistemul ei lingvistic [Nota 109]; deci ele trebuie să fie explicate prin mijloacele proprii, interne ale acestei limbi, încheie just filologul tiranez; dar trebuie să adăugăm: explicarea etimologică trebtiie făcută cu alte mijloace, care depăşesc cadrul şi mijloacele albanezei, aparţinînd domeniului lexical etimologic indo-european. Aici intervine şi puternicul substrat lexical din limba română, din care o parte este comun cu albaneza (dar nu este nicidecum împrumutat din aceasta), iar o parte este exclusiv românesc. Ignorînd aceste realităţi lingvistice (adică valoarea cantitativă şi calitativă a substratului lexical din limba română) E. Ç. şi alţi "balcanologi" pot continua pe linia "uniunii lingvistice balcanice" şi a "simbiozei albanoromâne".

Despre aportul lui N. Μihăescu la cunoaşterea elementului latin în albaneză şi la relaţiile ei cu româna, v. infra, p. 86—87 [Nota 110].

În rezumat, acestea sînt părerile şi rezultatele principalilor erudiţi cu privire la relaţiile albano-române şi la substratul limbii româneşti. Faţă de obscuritatea problemei şi de sărăcia obiectivă a mijloacelor de investigaţie, este natural ca opiniile să fi fost variate şi divergente, contradictorii ori măcar şovăielnice, rar categorice; dar într-un punct aproape toţi cercetătorii, de la Thunmann şi Kopitar pînă azi, sînt de acord: româna are în alcătuirea iniţială elemente vechi care nu sînt latine, contopite în structura ei romanică, mai ales în lexic. Acel ceva a fost definit, interpretat şi valorificat istoriceşte diferit, după atitudinea, mijloacele şi orizontul ştiinţific-critic al fiecăruia, uneori chiar după simple preferinţe personale. Repertoriul bibliografic de mai sus (uneori poate prea încărcat cu amănunte) a avut scopul nu numai de a înfăţişa părerile diverşilor erudiţi, ci şi de a constitui chiar o parte integrantă din tratarea problemei elementului albanez şi autohton din limba română, în cadrul evoluţiei străbătute de lexicografia şi cercetările etimologice. Repertoriul de mai [p. 47] sus a arătat că, de la începutul sec. al ΧΙΧ-lea şi chiar de la Thunmann (1774), între cei care s-au îndeletnicit cu istoria limbii române există o preocupare constantă pentru acel aspect al ei caracteristic, care alături de elementul slav o deosebeşte de celelalte limbi romanice şi care i-a imprimat caracterul numit de unii "balcanic" ori albanez; după observarea mai atentă a acestui "balcanism", mai corect va fi a-l numi aspect "carpato-balcanic" şi in sens mai larg: vechi indo-european. De cînd a început studiul ştiinţific al limbii române şi după trecerea perioadei latinizante de exaltare romantică, s-a recunoscut treptat şi mereu mai precis realitatea unui ceva neroman, care nu este nici slav ori de altă obîrşie mai recentă. Ideea lui Kopitar la a. 1829, deşi exagerată şi unilaterală (mai mult o intuiţie decît o realitate verificată prin date şi fapte de limbă), s-a dovedit roditoare în cursul veacului şi a însemnat punctul de mînecare al celor ce, în frunte cu discipolul său F. Miklosich, căutau să aprofundeze problema înzestraţi cu o cunoaştere mai bună a limbii române şi a celor împrejmuitoare, cu informaţii istorice generale mai vaste şi cu metode critico-ştiinţifice mult superioare. Kopitar, Miklosich, Schuchardt, urmaţi de Haşdeu, sînt cei care au stabilit precis şi limpede că limba română conţine numeroase elemente vechi şi trăsături neromane, numite de mulţi "albaneze", ce nu puteau veni decît din substratul autohton, numit traco-dacic de unii, traco-iliric de alţii, — termen ce nu putea fi precizat la mijlocul sec. al ΧΙΧ-lea. Dar asemenea echivoc nu scade prin nimic valoarea ideilor juste ale învăţaţilor care au semnalat o realitate esenţială: caracterele şi elementele autohtone ale limbii române, puse la îndoială mai tîrziu (după cum s-a văzut) de unii filologi prin simple afirmaţii, sau ocolite din prudenţă ori scepticism de alţii; nimeni însă n-a putut să le răstoarne şi să le dovedească netemeinice cu argumente durabile, ori să explice tot ce este preroman prin simpla ipoteză lipsită de conţinut a "simbiozei albano-române" şi a "împrumuturilor de cuvinte albaneze" în limba română [Nota 111].

 

 

Note: