Decebalus per Scorilo

1. Aspecte arheologice (Alexandru Berzovan)

2. Aspecte filologice (Sorin Olteanu)

Decebalus per Scorilo este textul unei inscripţii aflate pe un vas descoperit la Grădiştea Muncelului. Un prim fragment ceramic purtând ştampila PER SCORILO, provenit poate tot din acest vas – sau, de ce nu, din altul – a fost descoperit în zona Sarmizegetusei în cadrul „ răscolirilor”organizate de Tezauriatul Regal Austriac în anul 1803. Din păcate, acest fragment ştampilat, ce reda însemnarea cu litere latine într-o manieră răsturnată şi retrogradă, a dispărut fără urmă[1]. Odată cu primele săpături arheologice sistematice realizate în anul 1954 de către colectivul condus de C. Daicoviciu, se vor descoperi mai multe fragmente din acest celebru vas cu inscripţie. Fragmentele lui au fost găsite într-un edificiu de formă poligonală, situat pe terasa a II-a a aşezării de la Grădiştea Muncelului[2]. Săpăturile ne relevă aici existenţa unei clădiri cu un plan relativ simplu, construită din bârne şi acoperită cu şindrilă, cu o podină de lut şi pereţi bine făţuiţi[3]. Diametrul locuinţei era de aproximativ 12, 5 metri, avea două intrări în partea sudică şi o vatră de foc în zona centrală. Unii autori consideră că e posibil ca locuinţa să fi avut cel puţin un etaj[4]. În interiorul locuinţei s-au descoperit, pe lângă fragmentele din vasul inscripţionat şi alte fragmente ceramice (inclusiv fragmente de ceramică pictată), dar şi o gamă variată de obiecte din fier, bronz, sticlă şi o cărămidă[5]. Marea majoritate a acestor obiecte par să fi avut un rol practic bine definit (dălţi, pile, cuţite, securi), pe când rostul altora este mai greu de presupus (două verigi şi un clopoţel de bronz). Remarcăm faptul că în imediata apropiere a locuinţei existau cel puţin două depozite de alimente, puse în evidenţă de două locuri cu urme carbonizate de grâu, mazăre şi poate mei[6]. Cât despre elementele de datare, prezenţa unei monede de tip sestertius a împăratului Traian, datând din anii 101-102 d. Hr, aflată sub stratul de arsură, ne face să presupunem că distrugerea prin ardere a locuinţei ar fi avut loc în cadrul evenimentelor din cel de-al doilea război dacic[7].

 

a.

b.

c.

Vasul de la Grădiştea Muncelului, după Ist.Rom., pl.51 (Copyright Academia Română)

În ceea ce priveşte vasul cu inscripţie, el a fost reconstituit pe baza fragmentelor descoperite în cadrul acestei locuinţe. Pasta fragmentelor era fină, vasul fiind lucrat la roată. Odată reconstituit, el prezenta o înălţime de 73 de cm., diametrul gurii de circa 126 de cm. şi cel al fundului de doar 6 cm.[8], aceste dimensiuni conferind vasului un intersant aspect de pâlnie. Un alt element inedit e reprezentat de prezenţa a patru perforaţii, dispuse sub buza vasului, două câte două, faţă în faţă[9]. Prin formă şi dimensiuni, vasul reprezintă un unicum raportat la ansamblul formelor ceramice din cadrul civilizaţiei geto-dacice[10], dar şi la repertoriul de forme utilizat în cadrul ceramicii romane şi celtice[11]. Cu toate acestea, forme ceramice oarecum asemănătoare (dar cu dimensiuni mult mai reduse) se mai întalnesc în spaţiul geto-dacic; de exemplu, în aşezarea de la Popeşti a fost descoperit un bol conic, cenuşiu, lucrat deasemenea la roată.[12]

Pe partea exterioară a vasului, sub buza îngroşată a acestuia, la o distanţă de 45 cm una de alta, au fost aplicate de patru ori, în mod simetric, două ştampile cu litere latine în relief redate răsturnat şi de la dreapta la stânga, fiecare dintre ştampile fiind aşezată într-un cartuş dreptunghiular. Din cele patru ştampile s-au păstrat întregi doar două, iar din a treia doar prima parte, DECEBALVS. În opinia lui D. Protase, e foarte posibil ca fragmentul PER SCORILO descoperit în anul 1803 să se fi rupt chiar de aici. În ceea ce priveşte tehnica de ştampilare, ea a fost probabil identică cu cea folosita pe vasele romane aretine[13], în orice caz avem de-a face cu o tehnică bine cunoscută şi atestată în Imperiul Roman.[14]

Privitor la funcţionalitatea acestui vas, există azi un consens între marea majoritate a cercetătorilor că el ar fost utilizat în practici religioase. Forma însăşi se opune posibilităţii că el să fi avut o utilitate practică, fiindcă nu ar fi putut sta drept decât fie aşezat pe o suprafaţă perfect netedă (chiar şi aşa, într-un echilibru precar!), fie sprijinit pe un suport (în opinia lui I. H. Crişan[15]), fie mai degrabă atârnat, după cum par să dovedească cele patru perforaţii amintite. Existenţa acestora ar putea exclude ipoteza conform căreia vasul ar reprezenta un capac al altuia, mai exact un capac de urnă funerară[16]. Mai degrabă vasul se afla „expus” în cadrul acestei locuinţe, poate atârnat (deasupra vetrei de foc ?).

În ceea ce priveşte ştampilele, faptul că au fost aşezate sub buza vasului, pe partea exterioară, denotă că autorul lor a vrut ca ele să fie vizibile, evidente. În mod cert, ele marcau o anumită „calitate” a vasului respectiv. Nu cred că ele ar fi putut reprezenta o simplă marcă de olar, în primul rând pentru că în lumea dacică mărcile de olar ştampilate se întâlnesc pe vasele de import, nu pe cele autohtone. A existat în mod firesc, şi la olarii daci, tendinţa de a imita ştampilele amforice greceşti, descoperindu-se astfel de imitaţiile pe unele vase din aşezarea de la Cetăţeni, dar ştampilele rezultate astfel nu conţineau însemnări inteligibile, ci doar grupări de linii cu rol decorativ, cel mult simboluri solare[17]. Încercările de a căuta în această direcţie o explicaţie înscrisului nostru sunt, în opinia noastră, forţate – lipsa lui fecit sau a vreunei a unei alte formule asemănătoare făcând inutile analogiile cu alte vase din lumea geto-dacică[18] sau greco-romană.

Trebuie circumspecţie şi în atribuirea unui caracter magic acestui obiect (înscris). De obicei, acest caracter reiese din anumite particularităţi ale contextului. Spre exemplu, putem vorbi de rol magic dacă înscrisul era realizat pe partea interioară, sau era incizat pe un fragment rezultat din spargerea ritualică a vasului. Or, în acest caz, elementele ce ne pot duce cu gândul spre o practică de tip magic lipsesc. Credem şi noi – alături de marea majoritate a specialiştilor, că vasul a fost utilizat în practici religioase greu de precizat în detaliu, poate într-un cult al strămoşilor.[19]

Un fapt demn de subliniat e acela că vasul a fost găsit în ceea ce pare a fi o locuinţă particulară, şi (foarte important!) nu într-un sanctuar. Că respectiva clădire nu a putut avea un rol exclusiv cultic, e dovedit nu doar de planul său, ci şi de prezenţa în inventar a unor obiecte de uz casnic şi meşteşugăresc (vezi supra). Putem presupune fără riscul de a greşi prea mult, că dacă vasul a avut într-adevăr un rol cultic, cultul în cadrul căreia era utilizat era un cult casnic, personal şi nu unul public. Date fiind toate acestea, ipoteza ce susţine interpretarea acestui cult drept un cult al strămoşilor, pare în egală măsură tentantă şi plauzibilă.

Revenind la problema ştampilelor, un lucru care atrage atenţia încă de la început, este maniera curioasă de redare a literelor, răsturnat şi de la dreapta la stânga. Fireşte, acest fapt poate foarte bine să nu aiba nici o semnificaţie deosebită – spre exemplu, se întâlnesc numeroase tegulae romane ştampilate cu însemnări redate răsturnat şi (sau) retrograd, lucru care e pus în legătura cu diferitele maniere şi stiluri de redare aparţinând unor diverşi indivizi cu nivele diferite de înţelegere şi stăpânire a tehnicii scrierii. De notat că şi unele dintre numeroasele grupuri de însemnări cu litere greceşti incizate pe numeroasele blocuri de calcar descoperite în cadrul sitului arheologic Sarmizegetusa Regia se pot citi şi normal, dar şi retrograd.[20]

Dacă maniera de redare şi citire a literelor nu ne oferă prea multe posibilităţi de interpretare, nu lipsită de însemnătate, credem noi, este asocierea pe o singura ştampila a vocabulelor PER SCORILO.

În concluzie, putem afirma că indiferent de valoarea şi interpretarea pe care o acordăm vasului – şi implicit însemnării ştampilate – această descoperire se constituie într-una din numeroasele dovezi ce atestă utilizarea, începând cu secolul I d. Hr, a scrierii cu caractere latine în spaţiul Daciei. Ei i se adaugă şi altele, cum ar fi cele de la de la Ocniţa- Buridava, Cetăţeni, Piscul Crăsani, Divici, Polovragi etc, care atestă în mod clar că începând cu sec. I d. Hr, puternicele influenţe culturale şi materiale venind dinspre Imperiul Roman, conduc la adoptarea de către geto-daci a scrierii cu grafeme latine, acest lucru neînsemnând însă abandonarea brusca a alfabetului grecesc utilizat anterior.

 

 

Povestea interpretării acestei inscripţii^[21] este rezumată de C. Petolescu în IR 1.684-685. C.Daicoviciu^[22] a propus interpretarea ei prin limba dacă. El l-a explicat pe per din *pwer 'fiu', presupunând că textul se referă la regele dac, sensul său fiind "Decebalus, fiul lui Scorilo". Mult timp necontestată, această explicaţie a fost pusă la îndoială de K. Horedt^[23] şi de I.I.Russu^[24]. Aceştia au adus ca obiecţii faptul că Decebalus de pe vas nu putea fi regele dacilor, de vreme ce el nu are nici o titulatură, ca şi împrejurarea că ştampilele de pe vasele de lut indică de regulă patronul atelierului sau/şi fabricantul. Deasemenea, sub raport lingvistic, Russu a considerat că Decebalus este un nominativ latin clar, iar cuvântul per poate fi prepoziţia latină per 'prin' sau 'pentru'. În consecinţă, s-a propus explicarea textului prin latină, sensul ştampilelor fiind 'Decebalus prin (intermediul lui) Scorilo'. Primul personaj, Decebalus (eventual chiar regele), ar fi proprietarul atelierului, iar Scorilo meşterul care a făcut vasul. Argumentele celor doi au fost respinse de H. Daicoviciu^[25] pe considerente lingvistice, istoricul clujean invocând faptul că latinescul per este o prepoziţie care nu înseamnă pentru, ci prin, şi se construieşte cu acuzativul, nu cu abaltivul (Scorilo fiind în latină un ablativ al lui Scorilus), explicaţia prin intermediul lui Scorilo fiind aşadar neplauzibilă. Obiecţiunile lingvistice ale lui H. Daicoviciu au fost însă contestate de cei care susţin interpretarea prin latină, pe motivul - altfel întemeiat - că în limba latină vorbită ('vulgară') existau multe abateri de la normele literare. Aşa cum arată C. Petolescu – clasicist şi specialist în epigrafie – în inscripţiile latineşti se întâlnesc şi per cu sensul pentru, ca şi construcţia acestuia cu ablativul în loc de acuzativ. Interesantă este însă părerea lui C. Petolescu în întregul său. D-sa este convins că textul este în latină, unul din argumentele principale ale acestei convingeri fiind acela că Decebalus este o formă latină la nominativ^[26]. Cu toate acestea, d-sa admite că celelalte obiecţiuni ale lui H. Daicoviciu rămân în picioare: este cu totul improbabil ca ştampila să fie o marcă de olar (care nu şi-ar fi avut rostul în Dacia şi care, oricum, ar fi trebuit să fie altfel formulată: Decebali officina sau Scorilus fecit). În plus, încă de la descoperirea lui, se constatase că vasul nu este de serie, deci nu era destinat comercializării, el fiind prea mare pentru o asemenea utilizare şi s-ar fi descoperit cu siguranţă resturi din mai multe exemplare. C. Petolescu crede că vasul va fi fost folosit pentru cultul morţilor, fiind poate un capac de urnă funerară. De reţinut este şi părerea d-sale că ştampilele ar avea într-adevăr legătură cu casa regală a dacilor, dar probabil într-o vreme în care Decebal nu era încă rege, de vreme ce lipseşte titlul REX^[16bis].

Aceste concluzii ale învăţaţilor amintiţi, interpretate în lumina unor noi date despre limba traco-dacilor, aduc noi argumente în favoarea interpretării acestei inscripţii prin limba daco-getă. Mai întâi trebuie stabilit faptul faptul că lectura Decebalus per Scorilo este singura care poate fi luată în considerare, ea fiind confirmată pe deplin de onomastica tracă. Per nu este un prefix (al unui Perscorilo...etc.), iar alte despărţiri ale textului, care nu ţin cont de onomastica dacă şi de imperativele lingvistice, sunt fanteziste^[27]. Să constatăm apoi că sub aspect arheologic şi istoric cei mai mulţi specialişti, indiferent de interpretarea lingvistică pentru care optează, sunt de acord că vasul în cauză nu este unul de serie, destinat comerţului, ci un vas cu utilitate specială, probabil de cult, cum a arătat mai sus dl. Berzovan. Deasemenea, se admite că el are într-un fel oarecare legătură cu ultimul rege dac. Toate aceste particularităţi se opun explicaţiei textului prin limba latină. Deşi obiecţiunile lui H. Daicoviciu sunt într-adevăr şubrede, explicaţia prin latină trebuie totuşi respinsă, nu atât din raţiuni gramaticale^[28], cum presupunea istoricul clujean, cât din cauza implicaţiilor ei neverosimile. Ar fi, într-adevăr, greu de admis ca pe un vas de cult, descoperit în capitala Daciei încă neromane, să apară numele a doi producători locali de ceramică, nume care, printr-o uriaşă coincidenţă, să fie ambele documentate ca nume dinastice regale dace. Nu este, deasemenea, de crezut nici ca pe un vas utilizat (într-un fel oarecare) de casa regală - sau poate de membri ai înaltei societăţi dace - să fi fost imprimat un înscris în latina vulgară, nu în cea literară, înainte de stabilirea romanilor aici. Aceste dificultăţi pe care le întâmpină explicaţia prin latină - dar mai ales ipoteze noi privitoare la morfologia tracă, pe care le voi prezenta în continuare - mă îndeamnă să cred, alături de I. Glodariu (IR 1.779 n.2), că scurta inscripţie este mai degrabă un text în limba dacă, singurul de altfel.

Care sunt aceste noi elemente de limbă dacă?

Există toate şansele ca în limba dacilor să fi existat un nominativ sigmatic identic cu cel din latină, greacă, celtică, sau limbile baltice moderne. Dacă inscripţiile latineşti sau greceşti conţinând nume trace nu pot depune mărturie în acest sens, ele conţinând forme latinizate/grecizate ale numelor tracice, în schimb inscripţia de pe inelul de le Ezerovo – scrisă cu alfabet grecesc dar în limbă tracă, după părerea celor mai mulţi tracologi^[28bis] – poate fi folosită ca martor de încredere. Or, începutul acestei inscripţii constă în două nume proprii declinate în limba tracă: Rolistenäs Nerenä (unde [ä] transcrie o vocală lungă deschisă specifică limbii trace^[29]; v. nota mea asupra inscripţiei inelului de la Ezerovo), ambele deosebit de preţioase. Primul demonstrează că traca avea într-adevăr un nominativ sigmatic, fapt care schimbă şi perspectiva noastră asupra celorlalte nume trace. Spre deosebire de antroponimele greceşti, a căror mare majoritate se termină în –ος (gen. –ου) şi –ης (aparţinând la două declinări, una cu gen. –ους, cealaltă cu gen. –ου), observăm că cele mai multe din numele tracilor din inscripţiile greceşti sunt încadrate la declinările greceşti în –ας,–α şi în –ις, -εος (dial. în loc de -ους). Părerea mea, pe care sper să o pot prezenta mai pe larg în curând, este că aceste adaptări arată că în limba tracă numele proprii masculine aparţineau la două categorii principale: nume în –as şi nume în –is, iar acestea corespundeau morfologic (în limba tracă) celor greceşti în –ος, resp. în –ης. Explicaţia pentru care terminaţia tracă -as corespunde celei greceşti -os stă, după părerea mea, în originea lor comună din IE *-os, ceea ce presupune că în limba tracă s-a produs o evoluţie fonetică [ŏ] > [a]. Există însă nume găsite în aria daco-moesiană (care de altfel avea şi altă limbă de cultură, latina), care au -us acolo unde corespondentele lor trace au –as, cum sunt de ex. Dolus (la Histria, Detschew Sprachr. 148), faţă de tr. Δολας, Δολης (ibid. p.145), ori Cersus, Cerzus faţă de Καρζας, *Κερζας (ibid. 229), de care mă voi ocupa mai îndeaproape într-un studiu viitor. Există apoi numeroase nume TDM cu nominativ în -us care nu poate fi atribuit limbii latine, ele fiind atestate în greacă, între care Βασσους, Γουκους, Διοσκους, Δωτους, Ηζους, Κακους, Κεντους şi altele (toate în opera citată a lui Detschew, s.vv.). Mi se pare deci o reală posibilitate ca Decebalus să fie chiar nominativul dac al numelui regelui.

Încă şi mai important este cazul gramatical la care se află celălalt nume, Scorilo (un derivat daco-getic al tr. Scōris). Considerat până acum un ablativ (folosit în manieră populară) sau abrevierea unui genitiv Scorilonis, el poate fi în realitate un "genitiv trac". Acest tip de genitiv – cunoscut drept genitiv elenistic când apare la numele elenistice în -ης, -η – se construieşte prin înlăturarea –s-ului final al nominativelor sigmatice. Şi el este atestat în inscripţia de la Ezerovo, în patronimul Nerenä (genitivul unui Nerenäs; cf. şi nota 49bis la art. despre Dromichaites). Nu insist aici asupra acestei (altfel foarte importante) chestiuni de morfologie tracă, pe care sper să o prezint nu peste mult timp într-un studiu în care voi expune şi argumentele şi exemplele care o susţin.

Cât despre cuvântul per, este cert că el exista în onomastica tracă, având sensul 'fiu', chiar dacă el este atestat doar ca formant secund în compuşi (Detschew Sprr. 362 şi 374). Este semnificativ faptul că el nu apare (cu excepţia lui Ziper/Ζιπερ, v. mai jos) decât în variante dacice sau latine-dacizante ale unor nume TDM şi el se opunea formei trace –poris: Epta-per (CIL 16 dipl. 83, lg. Târnovo; Detschew Sprr. 168; tr. Επτα-πορις), Olu-per (CIL 13.8304 Köln; Detschew Sprr. 341; tr. Αυλου-πορις); Reci-per (CIL 5.8447 la Aquileia; Detschew Sprr. 391; tr.Ρεκου-πορις^[30]); Seici-per (CIL 3.7477 la Durostorum^[31]; Detschew Sprr. 428); poate şi Ziper (CIL 6.32610^[32]; Detschew Sprr. 190)

Astfel, ambele nume din inscripţia noastră pot fi forme flexionare trace, ceea ce ne permite să vedem în Decebalus per Scorilo transcrierea cu litere latine (eventual uşor adaptată fonetic) a unei scurte sintagme dace însemnând Decebalus fiul lui Scorilus, aşa cum propusese C. Daicoviciu.

---